Pentru întîia dată, în ultimii doi-trei ani, scriu la temă, în pas cu voi, despre amintiri simpatice cu ce-nseamnă iarna pentru mine: ţurţuri (pe care îi mîncam şi eram certată constant); oameni de zăpadă pătraţi pe care îi făceam o dată la trei ani; prima ninsoare, cînd ieşi în curtea şcolii şi te prosteşti pînă îţi ghiorăie maţele şi, aşa cum se cuvine, zăpada.

Mi-ar plăcea să o iau în ordine cronologică, dar mai întîi mă tentează o catalogare a viziunii ochelariştilor – trebuie să îmi pun şi eu ochelari. Pentru un efect vizual virtual, am să încep din colţuri, unde totul este blurred, şi am să avansez către punctul central, unde deja imaginea este prea concentrată. Aşadar, miopul: el nu îşi dă seama de la distanţă că vede zăpadă şi crede că a zărit o turmă mare de oi care tocmai au fost date cu înălbitor. Cum creşte miopul, începe să prindă gust de hipermetropie şi i se reglează vederea – pînă sare peste limită şi nu mai vede clar zăpada de aproape, ci doar o masă de substanţă albă. Dar o observă de la kilometri distanţă.

Acum, trecînd la chestiuni mai serioase, chiar o voi lua în ordine cronologică, povestindu-vă ce-i mai simpatic. Eu am două surori, care sînt aproape de-o vîrstă, dar nu şi cu mine, eu sînt mezina. Ei bine, vă daţi seama că eu eram săpunită constant de ele şi probabil mă băteam cu bulgări, din scutece. Dar cînd eram de-o vîrstă cu cei mai mici publicişti ai lui Dilematix, ţin minte că eram absolut înnebunită să mă plimbe cineva cu sania prin oraş. Noi, în fiecare duminică, mergeam la bunica mea în vizită. De regulă, o luam la pas, agale, sau chiar cu rolele: bănuiesc că pare foarte americănesc să vezi o familie întreagă cum zboară pe lîngă tine pe trotuar. Iarna, în schimb, renunţam la role şi se procopseau cu mine pe sanie. Să nu mai spun că, înainte de vizită, mă plimbau prin Herăstrău şi mă lăsau să urc şi să cobor panta de o su