Filip Florian, Toate bufniţele,
Iaşi, Editura Polirom,
2012, 280 pag.
La Filip Florian, graţia stilului e tot atât de importantă pe cât este, la alţii, substanţa epică. Plăcându-i să povestească, pur şi simplu, autorul nu caută, ca să zic aşa, subiectele. Nu le alege. Nu e deloc preocupat de senzaţionalul sau de noutatea conţinutului.
Decisiv, pentru el, e ca lucrurile să poată fi formulate şi reformulate într-un regim de fascinaţie continuă (adjudecată deopotrivă de cel care scrie şi de cel care citeşte). În precedenta sa carte, Zilele regelui (2008), dezinteresul acesta era ingenios drapat într-o coloristică fantezistă. Asta i-a determinat pe unii să discute romanul ca pe unul istoric. Sigur, epoca era aceea a lui Carol I (a doua jumătate a secolului al XIX-lea), dar acţiunea s-ar fi putut petrece la fel de bine, de pildă, şi în timpul lui Carol Robert de Anjou (presupunând că acesta ar fi ţinut morţiş să-şi ia pretutindeni după el dentistul personal). Nimic nu ne îndreptăţeşte, totuşi, să vedem acolo un tablou de atmosferă vintage. Dacă şantierul romanului a presupus şi o etapă de documentare, este numai şi numai din motive de profesionalism. Filip Florian respectă în mod suveran ideea de memorie. Şi, fără s-o privilegieze numaidecât în vreun fel, se străduieşte doar să nu greşească faţă de ea. Altminteri, acolo nu se întâmplă (ca plot, vreau să spun) nimic care să „ia ochii”. Aceleaşi generalităţi funcţionează şi în cazul romanului Toate bufniţele, apărut recent, după patru ani de aşteptare. Sunt surprins că, deşi avertizat în privinţa lor (cum rezultă din prima parte a cronicii sale din Dilema veche), Marius Chivu nu le mai ia în calcul în ultimele paragrafe, atunci când dă, cu un anume regret, un verdict defavorabil:
„În ceea ce mă priveşte însă, dacă ar fi s-o compar cu precedentele, aceasta iese în uşoară pierdere,
