Despre Legea privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Institutului Cultural Român – pe care o consider, în continuare, „păcatul originar“ al Institutului – am scris în repetate rînduri, între 2003 şi 2005, semnalînd că „aşa cum a fost gîndit şi statuat prin Legea 356/ 2003, ICR este un «jucător pe piaţa internă», cu atribuţii menite să dubleze activitatea Ministerului Culturii, a Ministerului Educaţiei şi a tuturor fundaţiilor şi ONG-urilor deja existente, care au proiecte culturale substanţiale în derulare“ (Observator cultural, nr. 264, 14-20 aprilie 2005).
Am sperat, în 2005, odată cu instalarea noii echipe de conducere a ICR, că această lege va fi pusă în discuţie şi modificată. „Simpla schimbare a echipei de conducere a ICR nu este de natură să anuleze deficienţele majore ale acestei instituţii culturale – scriam în nr. 263 din 7 aprilie 2005. Nimeni, oricît de bine intenţionat şi oricît de bun profesionist ar fi, nu poate construi o instituţie culturală solidă şi independentă, care să dobîndească în timp legitimitate, pe o lege strîmbă, stufoasă, ineficientă şi, nu în ultimul rînd, de inspiraţie ceauşistă. Cei care îşi închipuie că pot contracara aberaţiile legii prin carismă personală comit eroarea de a considera că principiul «omul sfinţeşte locul» este suficient pentru bunul mers al unei instituţii“. Iar o săptămînă mai tîrziu, revenind asupra dezbaterii pe marginea ICR, adăugam: „Nu poţi să porneşti de la premisa că, dacă primele trei paragrafe ale unei legi sînt bune, iar următoarele cinci nu, decizia de a respecta doar parţial legea respectivă este formula cea mai adecvată de rezolvare a situaţiei. E o soluţie care nu face altceva decît să perpetueze paradoxul românesc“.
Este foarte adevărat că, timp de şapte ani, din 2005 pînă în 2012, echipa alcătuită din H.-R. Patapievici, Mircea Mihăieş şi Tania Radu a reuşit să constr