Au fost puţini maeştri europeni ai nuvelei. Unul dintre ei s-a numit, fără dubiu, Stefan Zweig (1881-1942). A fost - şi este - alături de Hermann Hesse, unul dintre cei mai citiţi autori de limbă germană. A fost, chiar în timpul vieţii, cel mai tradus scriitor german. Se traduce şi astăzi masiv. Biografiile sale romanţate au şi astăzi un succes fulminant. A mai scris romane, piese de teatru, note de călătorie. I-a fost dat să trăiască în vremuri tulburi, în prima jumătate a secolului trecut, în ultimii zece ani de viaţă s-a exilat, din cauza nazismului, iar în 1942 s-a sinucis. Ca nimeni altul a ilustrat teoria lui Goethe asupra diferenţei dintre o povestire normală şi o nuvelă, nuvela trebuind să relateze o întâmplare până atunci nemaiîntâlnită .

În acest an, Editura Humanitas a publicat două titluri de Stefan Zweig, cel mai recent nuvela "Douăzeci şi patru de ore din viaţa unei femei"*). O poveste despre o izbăvire ratată şi despre fragilitatea raţiunii în faţa nevoii de iubire - spune editura. Nuvela a fost atât de cunoscută şi de apreciată, încât a fost ecranizată de patru ori: în 1944 - în regia lui Carlos F. Borcosque, în 1952 - în regia lui Victor Saville, în 1968 - în regia lui Dominique Delouche şi în 2002 - în regia lui Laurent Bouhnik, adică în spaniolă, în engleză şi de două ori în franceză.

Subiectul pare, poate chiar este, banal. În atmosfera strălucitoare a Rivierei franceze, în plină belle époque,când o clipă de uitare de sine putea aduce dezonoarea, mai ales în cazul unei femei, o respectabilă doamnă, cu soţ şi copii mari, dispare în lume cu un june fermecător, la mai puţin de o zi după apariţia acestuia. Fireşte, toţi o condamnă, mai puţin naratorul, căruia o altă doamnă respectabilă, dar în vârstă, îi relatează o poveste oarecum asemănătoare, petrecută cu decenii în urmă, care sfârşise rău. Respectabila doamnă întâlnise la un cazinou