Dragă prietene, Chiar dacă am luat joaca asta a noastră în serios, nu m-am aşteptat la implicaţiile nocive ale acestui epistolar: îndepărtarea de lume, un soi de răguşeală a minţii, impotenţă a organului comunicării, scufundarea spre continentele subterane ale melancoliei. Vorba poetului, Ielele, dînsele, nu se lasă gratis privite.
Ţi-am rămas dator cu un infern personal, să tot fie o jumătate de an de atunci, şi, întrucît îmi dau seama că pînă acum nu am făcut altceva decît să creionez graniţele acelui infern, folosind carnea altor infernuri, literare, văd scrisoarea de acum ca pe o simplă recapitulare. Mă întreb, de o vreme-ncoace, dacă nu cumva o fi şi ăsta un handicap, să percepi lumea (ah, lumea!) prin ochelarii miopi ai literaturii... Aşa că voi face în continuare ceea ce ştiu eu mai bine să fac: o să-mi aşez cărămizi furate din şantierele abandonate ale altora, la altarul propriei frici.
Te întrebam, în finalul uneia dintre scrisorile mele de anul trecut, de ce acea teamă constantă de înec, de unde coşmarul infernului acvatic, al sufocării printre sargase. Nu am continuat tocmai pentru că am căutat acele imagini pe care să le aşez în mozaicul coşmarului. Sar peste Ghilgameş, pentru că am impresia că ţi-aş mai fi vorbit despre el… La Homer, sufletul, călăuzit de Charon (bătrînul Charon, l-am reîntîlnit de curînd în cîteva producţii kitscho-mitologice 3D, care nici măcar hollywoodiene nu se mai numesc, ci sînt un fel de replică a epocii Zuckerberg la desuetul trend sword-and-sandal), trece succesiv cele patru fluvii, Acheron, Cocytus, Styx şi Lethe (structură infernală care se păstrează şi la romani, pînă la Horaţiu)... pentru a-i întîlni pe cei osîndiţi la judecata lui Minos şi a lui Rhadamante. Dar pit-stopul meu oniric într-unul dintre cele patru, ce înseamnă oare? Să fie teama de a înainta sau eterna indecizie care te lasă suspendat
