Popii bucureşteni trăiesc în aceste zile o adâncă frustrare. Fiindcă potul cel mare de pe actuala piaţă a înmormântărilor, Dinu Patriciu, şi-a mai prelungit viza de şedere pe această planetă mai mult pătrată decât rotundă.

Pe la sfârşitul anului trecut, fotografiile îl ilustrau pe bătrânul corleone cu acea culoare atât de pe placul bisericii ortodoxe, cea care preferă în continuare morţii la conservă, în detrimentul morţilor la borcan.

Aşadar, de la Milano, de acolo de unde lumea bună îşi face cumpărăturile, bărbosul petrolist şi-a cumpărat un ficat nou-nouţ, abia scos din cutie. Pe cel vechi l-a aruncat la coş, fiindcă se uzase, probabil de la prea mult consum de brânză de vaci şi de apă plată.

Beneficiind de protecţie răsăriteană, Patriciu şi-a permis să facă de toate în viaţă: a fost deputat clonţos, a halit din beneficiile funcţiei de ministru al lucrărilor publice, s-a infiltrat în afaceri şi a ras fără milă tot ce-a prins. Când a fost vorba de împărţit, a ştiut să împartă. A ajuns barosan de presă, a păstorit ziare şi a plănuit lovituri cu tunul audiovizualului...

Din când în când, a mai distribuit burse la tineret, că doar avea de unde. Modest din fire, a înfiinţat o fundaţie care – ce stranie coincidenţă ! – a primit propriul său nume. Se lăuda că „investeşte în inteligenţa tinerilor”, dar aduna pe lângă el cretinii în căutare de stăpân, care scriau la „Adevărul” editoriale chiar mai proaste ca alea scrise de el.

A legat prieteşug cu premieri şi s-a duşmănit cu preşedinţi... Cu unul dintre aceşti preşedinţi mai întâi s-a duşmănit, pentru ca apoi să se împace. Are la activ şi nişte puşcărie, dar puţină, doar atâta cât să dea bine la CV-ul avocaţilor săi... Când a scăpat de procese, s-a debarasat şi de ziar.

Polivalent, a jucat şi pe o extremă, şi pe cealaltă. A fost când prea-prea, când foarte-foarte. Când a făcut guşă