Din 1969 Ceauşescu a devenit un lider de neînlocuit. Crease astfel de mecanisme încât o fracţiune coalizată împotriva lui nu putea acţiona cu şanse de izbândă.
Cel de-al doilea congres al partidului de la venirea lui Ceauşescu la putere s-a ţinut între 6 şi 12 august 1969. Data lui fusese amânată din cauza vizitei lui Nixon la Bucureşti.
Speranţe şi visuri mari
A fost, probabil, cea mai bine văzută ceremonie de acest gen. Românii priveau viitorul făcându-şi mari speranţe. Cine-ar fi crezut că plasa, din ale cărei ochiuri se vor zbate cu atâta ardoare să scape în decembrie 1989, se înfăşura nevăzută, atunci, în jurul lor? De la vlădică şi până la opincă, Ceauşescu le-a impus voinţa şi planurile fanteziste.
Imagistic, spectacolul a fost lung şi fastuos: 2000 de delegaţi, 1 500 invitaţi, 70 de delegaţii ale partidelor comuniste şi muncitoreşti şi mişcărilor de eliberare naţională. În 1969 s-a aniversat şi împlinirea unui sfert de veac de la 23 august 1944. Marea cotitură, numită la congres de Ceauşescu „act istoric care a dus la eliberarea României de sub jugul fascist şi a marcat începutul revoluţiei populare, antifasciste“.
Observatorii străini au remarcat imediat absenţa liderilor marcanţi din delegaţia sovietică. Nou prilej de supărare oferise prezenţa lui Nixon la Bucureşti. Până târziu o ţinuse şi Ceauşescu secretă faţă de ei. După mărturisirea făcută preşedintelui american, îşi informase „prietenii sovietici“abia cu 36 de ore înaintea difuzării comunicatului oficial. Nu comentaseră nimic („nici bine, nici rău“) doar că se arătaseră... „puţin jenaţi“.
A crescut armata partidului
Altă inovaţie remarcată fusese mandatarea participanţilor la congres ca delegaţi ai organizaţiilor din teritoriu, însuşi Ceauşescu reperezentând votul activului de partid Bucureşti. Lăsase chiar impresia de a-şi fi făcut campanie electorală prin v
