Sergiu Nicolaescu a fost regizorul exponenţ ial al unei cinematografii aservite ideologic într-un regim de dictatură. Mutatis mutandis, regizorul a jucat în economia simbolico- ideologică a regimului rolul bardului Adrian Păunescu.

Ambii au modelat indelebil profilul mitologic al comunismului, ambii au cauţionat inteligent o politică de legitimare naţionalistă a comunismului făcând uitat trecutul cominternist, stalinist, profund antinaţionalist şi antipatriotic al liderilor săi. Ambii şi-au făcut o carieră prodigioasă în Epoca de Aur, „pe care cu îndreptăţită mândrie o numim Epoca Nicolae Ceauşescu” cum suna continuarea obligatorie a sintagmei. Amândoi au avut incontestabil talent, câteva filme demonstrează virtuţile unui spirit care înţelege substanţa friabilă a tragicului la Sergiu Nicolaescu în Atunci i-am condamnat pe toţi la moarte (1972) şi Osânda (1976), spre exemplu, şi câteva volume de poezii, Ultrasentimente (1965) şi Mieii primi (1966) ne dezvăluie un poet autentic, cu o locvacitate ieşită din comun, în cazul lui Adrian Păunescu. Amândoi s-au bucurat de un succes extraordinar, primul de săli pline ochi, al doilea de stadioane în delir. În afară de ei înşişi ca vedete, amândoi au creat personaje memorabile, Adrian Păunescu o serie de folchiştimenestreli care au rămas cu repertoriul lor în mintea a numeroase generaţii în blugi, iar cel de-al doilea o galerie impresionantă de eroi naţionali, Mircea cel Bătrân (Sergiu Nicolaescu), Mihai Viteazul (Amza Pellea), Carol I (Sergiu Nicolaescu) etc., de „eroi care nu au vârstă”, gen Pistruiatul (Costel Băloiu), de eroici poliţişti, gen comisarul Miclovan/Moldovan (Sergiu Nicolaescu), dar şi de infatigabili tricksteri precum banditul Lăscărică (Gheorghe Dinică) sau de negativi emblematici precum comisarul legionar Paraipan (Gheorghe Dinică) etc. O mare parte din această galerie de portrete ipostaziază chi