Conducatorii acestei tari, pe care-i injuram pe sectiuni si-i socotim responsabili pentru facturile care ne cad luna de luna in cap, creditele la care ne angajam nebuni de speranta si bolile pe care le strangem in sertar din cauza lipsei de rabdare, sunt cea mai frumoasa poveste pe care o putem pati.
Daca n-ar fi laturile din capetele lor, n-am descoperi, in clipele cand ni se frange sufletul, ca nu au nicio importanta.
Minciuna, ipocrizia, prostia, nesimtirea si lenea au functiune sociala. Daca n-ar exista, ar fi imposibil sa descoperim ca "altfel" se compune din adevar, educatie, bunatate si inteligenta.
Pentru mine, "altfel" era jurnalistul Septimiu Roman. A murit ieri dimineata. I-a stat inima. Si cu toata singuratatea care m-a invadat, pentru ca mi-aducea aminte de tata, dar si deoarece gasea mereu puterea sa-mi dea un sut in fund, ca sa nu ma prabusesc, am reusit sa realizez ca fara cei pe care i-am pierdut in ultimii ani sunt condamnat sa ma acresc si mai tare.
Nu despre mine e vorba aici, ci despre prieteni, familii, copii si vecini. Despre colegii de serviciu, vanzatoarele din hipermarket, tovarasii de la bloc. Despre noi toti, care nu gasim resurse sa fim fericiti si avem la indemana cea mai buna explicatie: nu ni se mai da nimic moca.
Deoarece politicienii au in piept bidoane goale si niciun pic de interes sa ne usureze ziua de maine, avem pe ce sa dam vina. Ne complicam viata fiind prea slabi sa ne intoarcem pe dos si sa ne privim in oglinda. Iar cand se intampla sa ne spuna cineva "uite, asta e ficatul tau!", nu-i mai vorbim cateva luni.
Este drept ca goana mass-media dupa senzational, ignorarea Romaniei reale, care ni se spune ca nu face audienta, adanceste isteria colectiva, furnizeaza modele false care casca prapastia intre aspiratiile generale si fitele unei paturi reduse de nesi
