Quentin Tarantino este un om răzbunător. Din fericire pentru noi, regizorul american are ceva cu proprietarii de sclavi, naziștii și alte căzături umane de felul ăsta. Metoda de răzbunare este, de asemenea, originală: filmul.

În „Inglorious Basterds”, Tarantino și-a inventat propriul fel de justiție istorică, măcelărindu-i pe Hitler și Göbbels într-un cinematograf. Nu era prima dată când îl vedeam pe Hitler omorât (doar sunt un gamer înrăit), dar nu am simțit-o niciodată mai bine. Tarantino revine cu o idee similară în „Django Unchained”, în care încearcă să facă pe justițiarul și față de sclavii de culoare care populau sudul Americii acum nici două sute de ani.

Mă rog, excentricul regizor nu încearcă doar atâta lucru: noul său film e o combinație dubioasă de spaghetti western american, basm ultra violent contemporan și frescă socială și culturală a epocii sclaviei în SUA. Și, la naiba, îi iese extrem de bine. Totul, de la cadrele elegante și atent construite până la jocul actoricesc excepțional al tuturor actorilor din distribuție (inclusiv figuranții!), duce la concluzia că „Django Unchained” este, poate, cel mai bun film al anului trecut (nu am văzut încă „Lincoln”).

Nici nu știu de unde să încep să laud capodopera lui Tarantino. Christoph Waltz (nazistul genial din „Inglorious Basterds”) revine cu un nou rol excelent în „Django Unchained”. El îl joacă pe dr. King Schultz, un fost dentist neamț din Vestul Sălbatic care a luat calea vânătorilor de recompense nu doar pentru bani, ci și pentru că are un simț al dreptății bine definit. Acesta pare un fel de „deus ex machina”, menit să-l scoată pe sclavul Django (Jaime Foxx, și el foarte bun) din situația sinistră în care se află la începutul filmului. În general, astfel de intervenții „divine” sunt semnul unui scenariu prost construit, dar cred că apariția bruscă a lui Schultz fost intenționată. Ev