Coșmarul anilor ’50 în România învinsă în cel de-Al Doilea Război Mondial. Dar, ca întotdeauna…, doar acea parte a istoriei, cea a paradisului pierdut. E ca și cum ai vedea defilîndu-ți prin fața ochilor, pe repede înainte, pagini după pagini din rafturile cu zecile de volume de memorii și interviuri apărute în ultimii 20 de ani, pagini după pagini din stive de ziare și coli după coli din dosare păstrate în arhivele oficiale. Sinteza lui Dorin-Liviu Bîtfoi – autor, de altfel, al unei biografii a unui „erou“ al epocii, Petru Groza (Petru Groza, ultimul burghez, Compania, 2004) – despre tectonica anilor ’50 este o capodoperă de documentare, cu o bibliografie impresionantă și dovedind capacități de asociere aproape miraculoase (și nu doar pentru că reușește să recupereze din meandrele memoriei pagini întregi cu mărci de cosmetice, bomboane, mezeluri etc. disponibile în deceniul șase sau inventarul aproape complet al numelor de străzi și întreprinderi schimbate la instalarea comunismului…).
România de azi e născută în păcat
Din anumite puncte de vedere, Dobrin-Liviu Bîtfoi calcă pe urmele unuia dintre cei mai interesanți istorici ai perioadei comuniste (sovietice, în acest caz), și anume Orlando Figes, ale cărui cărți (printre careNatasha’s Dance și The Whisperers) reconstruiesc, din documente de arhivă, jurnale, memorii, materiale de istorie orală, rapoarte oficiale etc., viața cotidiană, intimă și publică, din URSS-ul lui Stalin, dinainte și de după. O astfel de abordare evită tonul scolastic, abordarea și analiza academică, în favoarea unui romanesc nonficțional. Sînt cărți de istorie care spun povești personale ce definesc o lume – asta e și ceea ce face Dorin-Liviu Bîtfoi. Oricîte cărți despre torturile la care au fost supuși deținuții politici din România lui Gheorghe Gheorghiu-Dej ai fi citit, oricîte mărturii despre „experimentul Pitești“ și r
