Citesc Borges, un flaubertian cu rază scurtă de acţiune.” Îmi regăsesc o părere pe care, strivit sub opinia generală, nu mai îndrăzneam s-o formulez. Însă, dacă nu inventez, într-un loc M.C. are o vorbă bună despre Eco. Borges faţă cu romancierul Eco este, totuşi, cerul de pământ.
Citează din Dostoievski – „omul tot va trânti el o ticăloşie până la urmă” – şi simt cum îmi dau lacrimile. Nu apuc să-mi spun că poate sunt nebun, îmi amintesc. E Lucian Raicu. Ne treceau nopţile cu comentariile lui la fraze dintr- astea, de neepuizat.
„Mi-e greu să mai trăiesc…” Tehnica de lucru a literaturii mari este exagerarea. Adevărul acesta l-a făcut evident, între mulţi alţii, Cioran.
„Puterea de gândire îi distinge pe cei mari şi adevăraţi de simplii bijutieri, autori de brăţări şi pandantive ce se demodează.” Putere de gândire nu înseamnă să ai păreri, nici măcar idei. Înseamnă să concepi. Să concepi, de exemplu, Orbitor.
Un vis cu fire, sfori, frânghii, clopote, unul care, oricât de uriaş de diferiţi ar fi oamenii, nu pare să poată fi adevărat. O pagină de literatură mare, în orice caz.
Că are visele pe care le are e deja rar. Că-şi găseşte cuvintele, ca să le descrie, asta-i înmărmuritor.
Şi e rar ca un scriitor cu atâta imaginaţie să fie atât de inteligent.
Ciudăţenie. Scrie o pagină superbă despre „zaimful străveziu al acestor amintiri dintr-o viaţă interioară (din care) e făcut Orbitor” pentru ca imediat după aceea să nu-şi dea seama că în Amintirile unui cafegiu sunt numai vorbe despre o lume, fără acea lume. Nu e literatură deloc. Şi, la scurtă vreme: Numele trandafirului numai snobilor nu le-a plăcut. Dacă aşa-l vede pe Eco, nu se mai potriveşte să-l facă pe Nabokov – care, orişicât… – cofetar. Tot el începuse prin a spune că ar cita Lolita de la un capăt la celălalt.
Toate astea dovedesc
