Cei care se interesează de istoria scrisă astăzi în România ştiu că, în ultimele două decenii, Lucian Boia a fost văzut ca purtătorul de drapel al înnoirilor în discursul istoriografic. De aceea, interviurile lui – care mărturisesc, cum este cazul oricărui interviu, despre concepţia în virtutea căreia se articulează înnoirile metodologice şi de discurs regăsite în mod concret în cărţi – nu pot decît să intereseze publicul dornic de o privire proaspătă asupra domeniului şi interesat de modul cum gîndeşte un autor de talia lui Lucian Boia. Acestui interes îi răspunde de curînd Rodica Palade, romanciera şi publicista de la revista22, publicînd convorbirea intitulată „Românul e mare specialist în «supunerea aparentă». Interviu cu Lucian Boia“ (în 22, nr. 51-52/18 decembrie 2012-7 ianuarie 2013), prilejuită de apariţia volumului De ce este România altfel?. Există, în cuprinsul textului, mai multe puncte de vedere asupra cărora merită să stăruim.

Astfel, Lucian Boia se referă, dintru început, la speranţa în mutaţiile de la nivelul receptării istoriografiei recente în România: „Cred că şi românii s-au mai învăţat cu interpretări ceva mai îndrăzneţe ale istoriei. În anii ’90 era teribil, pentru că toţi trecuseră prin şcoala comunistă, mai precis naţional-comunistă, şi tot ce-ai fi spus şi părea că ar aduce atingere gloriei trecute, României unitare, României dintotdeauna, era taxat nu numai cu severitate, ci cu ură, pur şi simplu“. Problema semnalată de domnul Boia este serioasă şi merită atenţie. Într-adevăr, ideea că istoria ca discurs este şi trebuie să fie una singură, fără versiuni concurenţiale, deşi persistă la o serie de consumatori ai cărţilor de gen, s-a mai diluat şi s-a mai estompat în virulenţa ei. Lumea a început să înţeleagă şi să accepte tot mai mult că una sînt faptele din trecut, întîmplate o dată pentru totdeauna – dar reconstituibile doar fra