Era un spital în care ai fi avut încrederea să te întorci vreodată, de va mai fi nevoie, măcar de dragul oamenilor care au făcut tot ce au putut ca să ştie ce-i cu tine.În spitalul de cuvinte al fiecăruia, oamenii care te-au făcut bine devin oamenii care fac bine.E însă ceva ce ei nu ştiu să vindece:cum fiecare dintre noi s-a îmbolnăvit de timp.

Era o celulă vie, cu intrarea într-un bulevard boem din capitală. Aici, viaţa ardea mai repede ca oricând; se contracta într-o clipită aruncând din ea o altă viaţă sau se relaxa până la epuizare. Până la moarte. În această celulă viaţa şi moartea erau una. În numele ei, rostul exilului stă în puterea de vindecare a unei îngăduiri: „puteţi să-l luaţi acasă”. Până astăzi, n-am ştiut ce înseamnă nimic din toate astea.

Într-un spital timpul are altă rânduire. Pe chiriaşii suferinzi îi doare aşteptarea. Pentru cei vechi, lucrurile au o cultură banală a umanităţii care se mai agaţă doar de demnitatea unei specii: între pacient şi medic nu e loc de o grosieră diferenţă, cei doi locuind laolaltă într-o solidaritate a amânării. Dintr-o privire, curatorul îi spune suferindului că astăzi, ca în toate celelalte dăţi, nu va pleca acasă. În cele mai rele cazuri, privirea tăcută e de fapt spovedania unei cunoaşteri întârziate: „nici azi nu ştiu ce e cu tine”. Aici se ţese un folclor de vraci şi călăi în halate albe pentru care dictonul „după faptă şi răsplată” nu face lege. Consecinţele logice sunt, la graniţa dintre viaţă şi moarte, neglijate. Ţi se spune că fiecare uşă e o vamă, iar că dansul de salon e o piruietă de năuceală a unui bolnav uitat de „soră”. Uneori, singura boală din această redută Hipocratică e o ironie care îţi expune anatomia durerii într-un spital de cuvinte. Seara, zăreşti cupluri de confesori care îşi confruntă leacurile resemnaţi, rareori întrerupţi de către o rudă zdruncinată care copleşită