1.
După ce Nicolae Prelipceanu
ne-a făcut să respirăm aerul saturat
de cei încă vii din Sala cu oglinzi,
deşi plecaţi dintre noi,
am coborât la un pahar de vin roşu,
uşa închisă a Doamnei Candrea
ni s-a deschis,
ca prin minune, acum.
Totul părea aievea, voci, vin şi fum,
un zumzet odihnitor,
prozatori robuşti, critici supli,
şi mai ales slujitori ai lui Apolo
forfoteau pe-acolo.
Râsete şi chipuri, un mic bairam,
numai prieteni, cunoscuţi,
de aici, dar şi de dincolo.
Domnul Şora-mi vorbea
chiar despre tinereţea
celui de a cărui masă
ne rezemam.
Masa aceea,
acum fără stăpân,
suporta bine,
paharele noastre,
destul de pline;
tăblia cu intarsii
ne accepta familiaritatea
cu cel neviu.
Amândoi inspiram iar
fumul havanelor,
pe care ni le oferise amfitrionul,
cel care purta mustaţă semeaţă
ş-avea două Inimi sub săbii.
Dulapul cu lucrătură barocă rămăsese,
sticla de rezervă cu vin roşu
o întrezărisem, amândoi ,
şi am surâs:
şi post-mortem
gusturile aceleaşi rămân.
Gabriel ştie ce spune:
Casa Monteoru e mai mult ficţiune.
Locul unde stătea de obicei Ileana era neatins,
ai spune cald, ca un cuib ce păstrează,
amintirea mierlei funebre ,
nici tu praf, nici tu păienjeniş pe locul lui Virgil,
doar că lemnul scaunului începuse să se răcească,
întâi braţele, apoi spatele,
după ce el, om de la Dunăre,
supărat- foc,
cu lacrimi mari pe faţa-i de copil
ieşise în frigul iernii…
Se visa la Corabia?
„Lipsea atât de puţin,
dar acel puţin taie ca sabia“.
Ne lipsea un grăunte de nebunie,
Ca totul să-nceapă.
