La ora cînd Van Persie mă entuziasmează cît Messi.
Liniştit dinspre partea votului în ancheta pentru Balonul de Aur 2012, unde nu s-au înregistrat fraude masive, eliberat de această obsesie românească, mă simt dator să atrag atenţia asupra a ceea ce a produs în ultimele săptămîni ale lui 2012 şi din primele zile ale lui 2013 cel plasat pe penultimul loc în top 10 al fotbaliştilor din lume, numitul Robin van Persie. La o mare diferenţă procentuală de Messi şi Ronaldo, olandezul lui Manchester United marchează permanent, la fel de entuziasmant ca geniul Barcelonei - ca să mă exprim cît pot de sobru. Golul de 1-0 în meciul cu Liverpool - cel mai recent - a fost pus îndelung sub lupă de Ilie Dumitrescu şi supercompetenţii din jurul lui, cu toţii într-o stare firească de extaz. Era perfecţiunea însăşi, după o cursă şi pasă a lui Evra nu mai puţin sublime. Ca de obicei în faţa unei capodopere vizuale, cuvintele îşi acceptă neputinţa în descriere, mulţumindu-se cu adjective. Pentru 2-0, omul - care ştie de toate - a centrat de departe, dintr-un unghi incomod, în careul aglomerat, găsind exact ce căuta, capul lui Evra, fruntea lui Vidici, fie ei într-un ofsaid greu discernabil. Adaug - în prelungirile meciului, la 1-2, Liverpool presînd straşnic - un călcîi diabolic al aceluiaşi Van Persie, în careu, gata-gata să ne stupefieze, dacă Reina nu ar fi fost lucid. Adaug golurile - nu unu, ci vreo trei! - marcate sistematic în ultimele secunde, cînd nu-ţi vine să spui decît: “Hai, că pe ăsta nu-l mai dai… Ce, eşti nebun?” şi e gol, gol, gol şi Sir Alex se copilăreşte dînd din mîini şi din picioare ca în curtea şcolii, aşa cum a fost cu egalarea la acel 2-2 cu West Ham…
Scriu toate acestea ca fan Rooney, foarte mulţumit de cum se înţeleg, dar şi pe deplin lămurit că nu vor face ratingul lui Messi, Xavi, Iniesta; dar nici nu putem trăi orbiţi de ei, cu atît mai mult c
