Un titlu faimos al lui Marin Preda, „Imposibila întoarcere”, mă îndeamnă să-l parafrazez pentru ceea ce voi scrie mai jos. Întâlnire cu cititorii de ziua lui Eminescu, într-o veche cetate de scaun a Țării Românești. Am vorbit și eu, au vorbit și avizații mei cititori despre șansa poeziei de a rămâne în viață. Am lansat și cele două CD-uri ale mele, „Bună seara, iubito” și „Poeme pe zăpadă”, versuri de dragoste în lectura autorului, în atmosfera muzicală creată de nepotul meu Alexandru Tomescu la vioara Stradivarius cu care a încântat săli de concert din țară și din toată lumea. Am plecat de acolo întărit cu o convingere care se clătinase – că șansele poeziei n-au murit. Librăriile, în majoritate, refuză cărțile de poezie, tirajele au ajuns confidențiale. Și totuși. Și totuși sunt mulți, mulți oameni cu sufletul dependent de vers. Înlocuiesc azi editorialul meu preponderent politic cu câteva poezii recente. Se va supăra cititorul pe mine? Dacă da, îmi asum critica și cer iertare.
De ce, când te mângâi pe sâni…
De ce ți se închid ochii când te mângâi pe sâni?
Petalele trandafirii ale pleoapelor cad
Încet, ca niște perdele trase seara, peste ferestre,
Când îți mângâi sânii.
În podul palmei mele,
Ceașca de cafea a sânilor tăi
Iar tu îți ridici pieptul ca în transă, te cabrezi moale
Și ochii ți se închid, iar eu rămân sechestrat
Sub zăbrelele genelor.
Ce să facem noi închiși amândoi
Într-o pușcărie în care trupul tău
Dă semn din toate lanțurile
De parcă celulele și carnea și cartilagiile ar zornăi în așteptare?
Știu că o iubești pe mama ta.
Te mângâie uneori de parcă ai fi tot copil.
Vă privesc pe furiș, ca pe două vietăți tinere
Care într-o pajiște se alintă.
Niciodată, când mama ta te mângâie, la fel de drăgăstos ca și mine,
Ochii tăi nu se închid.
De ce,
