In memoria generatiei de confrati mai mari, cea a lui Mihu Dragomir, Dimitrie Stelaru, Neculai Tautu, George Dan,Tudor Musatescu, Geo Dumitrescu, Radu Boureanu, Ghita Dinu, Lucian Grigoresccu, Ion Vlad, Spiru Chintila, Petru Dumitriu, Gellu Naum, Laurentiu Fulga, Sasa Pana, Radu Tudoran, Alexandru Balaci, Mati Aslan,Eugen Schileru, Nicolae Margeanu, Nicolae Crisan, Nicolae Jianu, Mircea Marc, de la care am apucat sa invat ceva din lupta cu poncifele vremii.
Da, asta se dorea sa fim: un esalon complex, care primeste de la partid sarcini, cu indeplinirea controlata prin esalonul specializat al criticii. Sarcina principala era creionarea omului acestuia nou. Care, pe masura ce se straduia mai mult, devenea absolut o fantosa, descrisa cu atribute livresti, sablonarde si nefiresti in stilul unui reportaj triumfalist cu eroi ai muncii socialiste si continuand genul de literatura inflamatorie scrisa de corespondenti de front despre eroii din razboaie, supraoameni care dau exemplu de forta si simtire cat poate duce inflacararea scribentului inarmat cu misiunea nobila de a face apologia unui razboi. Astia o-ntorsesera si faceau apologia luptei in timp de pace. Este vorba de doi dintre ultimii laureati ai premiilor Stalin: Simeon Babaevski si Vasili Ajaev, unul mai nechemat decat altul si unul mai publicat si mai premiat decat altul, cuplul lor in timp marcand decrepitudinea totala a discursului indarjit de indoctrinare a cititorului tot mai prost si tot mai dezinformat, prin aspiratii tot mai proaste si mai sablonarde; precum si drumul pe care cohorta de laudatori din critica literara a vremii ar fi impins intreaga literatura daca nu venea acel „Dezghet” marcat astfel tot prin literatura si datorita literaturii: O scurta perioada poststalinista in care si-au tras ultimele rasuflari maestrii sufocati ai vechii generatii Simonov si Ehremburg, de la titlul caruia s-a
