În București, apar mereu afișele unor spectacole de teatru jucate în diverse „locații“ – dar nu în teatre. Sînt adevărate „evenimente“: alătură, de cele mai multe ori, numele unor vedete incontestabile, nume cunoscute de toată lumea, nu doar de împătimiții sălilor de teatru. În paranteză fie spus, distincția e importantă: studenți ai mei bucureșteni, provenind de la licee excelente, tineri care merg din cînd în cînd și la teatru, nu cunosc decît numele actorilor pe care i-au văzut la televizor, de regulă prin seriale. Revenind la spectacolele cu afișe multicolore și cu nume mari pe ele, e tulburător să vezi cît prost-gust reușesc să strîngă în numai două ore. Se întîmplă chiar și pe scene consacrate, ale unor teatre de repertoriu: actori minunați joacă sau montează niște făcături vulgare, primitive, la nivelul artistic al unei serbări școlare de sfîrșit de an – rămîi mut și contempli siderat ropotele de aplauze.
La fel, actori de o valoare dincolo de orice dubiu coboară pînă la un nivel inimaginabil de prost-gust în show-uri ale diverselor televiziuni. Sper că s-a înțeles: nu că participă la acele spectacole „de divertisment“ mă uluiește, ci ceea ce fac ei acolo. Pentru că e posibil să rămîi decent și să-ți faci demn meseria chiar și în asemenea spectacole.
Și e cu atît mai șocant cu cît actorii care apar în aceste expediente sînt, de cele mai multe ori, unii excepționali, premiați, actori care au jucat în spectacole memorabile, conduși de regizori excepționali. Cum e posibil ca unii să decadă atît de mult? Ajungi să te întrebi ce-au înțeles ei (dacă au înțeles) din vorbele pe care le-au spus sub îndrumarea acelor mari regizori. E oare posibil ca expunerea prelungită, contactul cu mari opere ale culturii din toate timpurile să nu lase urme durabile? Se pare că da. Sau, poate, simplul contact nu e de ajuns. E, evident, o mare diferență între fe
