Dragoş Galgoţiu este printre regizorii care nu se feresc de montările după texte clasice, „grele“, cu atît mai dificil de pus în scenă fie pentru că au fost atît de abordate, încît pare imposibil să mai găseşti ceva care să depăşească nişte tipare şi care, în acelaşi timp, să nu fie făcute doar de dragul de a inova, fie pentru că sînt texte care, în sine, nu mai pot spune multe sensibilităţii contemporane. Chiar dacă uneori Galgoţiu nu este uşor de „citit“ (ca în Viaţa e vis sau chiar ca în Epopeea lui Ghilgamesh), în Ascen­siunea lui Arturo Ui poate fi oprită, a găsit un twist care oferă o deschidere contemporană unui text ce părea a fi încadrabil într-o anumită epocă şi un context specific: preluarea puterii de către Hitler şi nazificarea Ger­maniei. Nici nu putea să pice mai bine un spectacol în care se vorbeşte despre acapararea puterii de către un dictator – de altfel, în România, unde nu există nici un an de calm politic, se pare că oricînd e potrivit un asemenea subiect.

Scrisă pe cînd Brecht se afla în exil în Finlanda, în 1941, Ascensiunea lui Arturo Ui..., deşi concepută pentru scenele americane, a avut premiera la Berliner Ensemble abia în 1959, piesa urmînd să aibă o viaţă lungă, fiind jucată în teatre din toată Europa şi America. În teatrul românesc, de menţionat sînt interpretările lui Ştefan Mihăilescu-Brăila şi Ştefan Iordache, la care se adaugă, fără îndoială, cea a lui Ionel Mihăilescu, din stagiunea 2012/2013 a Teatrului Odeon. Foarte ingenioasă ca structură,Ascensiunea lui Arturo Ui… mizează pe două niveluri, unul are în prim-plan povestea ascensiunii unui gangster din Chicago-ul anilor prohibiţiei, reuşind să-şi elimine, prin metode brutale, toţi adversarii, iar în cel de-al doilea plan, personajele din primul îşi au corespondent în Germania hitleristă. Intervenţia personajului Autorului face lumină la fiecare glisare între planuri,