A doua zi după-masă am ajuns la Smolensk. Un alt oraş grav afectat de luptele din 1941. A trebuit să ne prezentăm la centrul de colectare, unde am primit instrucţiuni pentru continuarea călătoriei în ziua următoare. Acest centru, care era folosit şi ca loc de dormit pentru militarii în trecere, era într-o fostă biserică ortodoxă, transformată în hambar de comunişti şi în centru de colectare pentru militari de către germani. Dar casa Domnului dăinuia. Plafonul era distrus, aşa că, înfăşurat în manta, ca să-mi fie cald (era martie), am dormit, trezindu-mă des şi privind spre cer. Dimineaţă am plecat mai departe, trenul oprindu-se la Gorodok - tot mai aproape de front, unde ne-am prezentat, împreună cu alţi doi soldaţi germani, la un punct de control. De acolo am fost îndrumaţi spre satul unde se afla compania noastră din Regimentul 10 Tancuri. Cu raniţa în spate, casca pe cap şi arma în pregătire, pentru orice eventualitate, am intrat în pădurea care ne ducea spre destinaţie. N-am întâlnit nici un partizan - poate că nici nu erau în regiune - şi am ajuns cu bine. Am fost repartizaţi la plutoanele respective şi în casele ţăranilor unde aveam să stăm cât regimentul se găsea în refacere.

Noii camarazi erau soldaţi şi subofiţeri aflaţi de mai mult timp pe front, pe care îi recunoşteai după atitudinea lor relativ indiferentă, şi soldaţi mai tineri, dornici de afirmare. Comandantul companiei era un sublocotenent decorat cu "Crucea de Fier" clasa I, iar pe mânecă avea semnul că fusese rănit. Ne-a invitat la masa de prânz în casa unde locuia. Mâncarea era aceeaşi ca pentru toată lumea. În armata germană - în timp de război, pe front sau acasă - era aceeaşi mâncare pentru toţi ofiţerii, de la general în jos, până la ultimul soldat. Nu o dată m-am gândit ce bine ar fi fost dacă acest obicei ar fi fost implementat şi la noi sau la italieni, unde existau - şi mă refer în