Viața începe vineri a fost una dintre revelațiile prozastice ale anului 2009. O carte de atmosferă, subtil-estetizantă, cu o scriitură supravegheată la modul exemplar și, în egală măsură, o ficțiune care fascinează atît grație unui scenariu epic construit impecabil, la intersecția dintre „realismul“ pregnant și fantasticul înaripat, cît și prin tridimensionalitatea personajelor aduse în scenă. Convingător sub aspectul restituirii imaginii unei epoci – sfîrșitul secolului al XIX-lea –, primul roman al Ioanei Pârvulescu păstrează distanță față de tentația șarjei și a butaforiei postmoderne. Dincolo de orice trucuri „tehnice“, de altfel devenite bun comun în proza românească a ultimelor decenii și, poate, într-o oarecare măsură, mai greu de ocolit (bunăoară, artificiul „romanului în roman“ – prin învestirea personajului Pavel Mirto, jurnalist la Universul, cu atributul de constructor al lumii ficționale din Viața începe vineri), romanul din 2009 al Ioanei Pârvulescu este, indirect, și o pledoarie pentru – cu o sintagmă a criticului Ion Simuț – „reabilitarea ficțiunii“. A unei ficțiuni dense, cu personaje în carne și oase (nu simple fantoșe într-un scenariu parodic), cu situații și detalii de atmosferă ce creează un puternic efect de real. Ambiguitatea ficțional-documentar e abil întreținută în Viața începe vineri, iar personajele (de la familia Margulis pînă la slujbașii ziarului Universul) sînt atît de credibil desenate, încît par să iasă din rama romanescă pentru a se integra, cu drepturi depline, printre oamenii reali. Viața începe vineri instituie o lume – autonomă, coerentă pînă la ultimele-i articulații. Și, în același timp, atașantă. Perfect rotundă, închegată fără vreo fisură semnificativă, cartea din 2009 nu-și cerea însă, cred, continuarea.

O călătorie în viitor

Viitorul începe luni se hrănește aproape exclusiv din materia (bogată, ce-i drept