- Editorial - nr. 12 / 18 Ianuarie, 2013 Intr-un Florar al anului 1990, i-am intalnit si i-am vazut atat de fericiti pe fratii nostri basarabeni, plangand de bucurie, pe podul de flori de la Albita peste o apa a Prutului, cu colierul lui de salcii brumarii, apa plina de trandafiri, margarete, bujori si garoafe. Era bucuria aceea dezlantuita dupa anii grei ai Gulagului, ani petrecuti prin disperarile Vorkutei, Kolamei si Magadanului, ani ai sperantei si asteptarilor de dincolo de sarma ghimpata. Fratii basarabeni din Anenii Noi, Leuseni, Hancesti, de prin alte localitati din preajma Prutului, acolo, la linia despartitoare a unei granite prin mijlocul tarii, aveau ferma convingere ca au scapat, pentru totdeauna, dupa ce au fost despartiti atata amar de ani, de catre Brejnev, Bodiul si Grossu, de acea frica intrata in oase a celor dusi, in ingrozitorul "Pahod na Sibir”, unii pana dincolo de Cercul Polar. De la Prut pana in acele Siberii de gheata, inaintemergatorii lor au albit cu oasele lor calea Golgotei. Atunci, in acel Florar al anului 1990, credeam, aici, in inima Ardealului, dupa ce i-am intalnit pe podul acela de peste Prut, ca Hora cea Mare, a unirii noastre, au adus-o "mai aproape de hotare”, ca existenta noastra frateasca nu va mai fi pangarita de mancurtii si vandutii de neam, transnistrieni si gagauzi, de prin locurile in care s-au instapanit strainii trimisi de "tatucul lor rosu”, Iosif Vissarionovici Stalin. Atunci, in Piata Marii Adunari Nationale din Chisinau, in fata acelui milion de oameni adunati acolo, stand in genunchi, prin acea Declaratie de Independenta, scrisa si rostita in limba romaneasca, ei erau convinsi ca a sosit si vremea lor. Limba Romana, in care poti rade sau plange singur, in care "ti-e dor de mama”, limba inghetatilor prin chiliile in care cei cu suflete intunecate, cei care "doina ne-o furara, / Cu stravechea si frumoasa tara” l-a