Poezia şi proza tânărului Eminescu constituie tot atâtea proiecţii, măşti, avataruri liricodramatice şi filosofice ale autorului însuşi. Personaje ca Toma Nour, Ioan (din romanul Geniu pustiu, tradus de regretatul italienist Marin Mincu prin Genio desolato), Andrei Mure- şanu sau Horia, întrupează atât tentativa titanică sau luciferică a demonului romantic, răzvrătit, cât şi căutarea absolutului.

Sărmanul Dionis este o natură faustică, un metafizician interesat de necromanţie, de astrologie, ispitit de regresiunea în timp, dar şi de ascensiunea cosmică. Toate aceste personaje, ce atestă o tipologie fantastică, recontextualizată în unele proze semnate de Mircea Eliade, au aceeaşi sursă mitopoetică cu „magul călător printre stele”. Dicţiunea acestui tip de erou este una eclectică, reflectând elanul foarte tănărului autor autodidact şi, totodată, patosul lui cognitiv.

Dincolo de acest tip de proză, de cele mai multe ori fragmente specioase prin lipsa de consistenţă epică în favoarea ilustrării unor concepte obsedante, poetul abordează marile idei ale poeticii visului romantic (Mortua est, Memento mori etc.). Cititor pasionat al filosofiei lui Kant şi Schopenhauer dă viaţă unui personaj precum Ieronim (în nuvela Cezara), un tânăr şi fascinant ascet sceptic, al cărui crez este debarasarea de instincte în favoarea unei purităţi supraomeneşti, vecină cu absolutul sub raza imaculată a primordiilor. Avem astfel o cheie a esteticii romantismului, a expansiunii cosmice şi a delirului uranic, a retragerii în insula paradisiacă ( a lui Euthanasius) şi a dorului dispersiei – mistuirii în totul şi în nimic – cupio dissolvi – (a se vedea textul poetic Rugăciunea unui dac).

Viziunea îndurerată a lui Eminescu, întrevăzută în legile istoriei şi universului, îşi găseşte mângâiere fie în „naţiune şi religiune”, fie în mit („cu izvoare ale gândirii şi cu râuri de