Fals roman de mistere, creat pe o detectivistică rafinată, cu o tehnică a dozării suspansului demnă de maeștrii genului, dar plin de o poezie a vechiului București ce vine în continuarea unei confesiuni a autoarei, care mărturisea la un moment dat că, în adîncul sufletului, s-a simțit mereu poetă, Viitorul începe luni e o carte superioară primului roman al Ioanei Pârvulescu atît la nivelul construcției, cît și la cel stilistic. Autoarea creează, cu tenacitate și știința dozajului tensiunii dramatice, o intrigă complicată, cu nebănuite fire ce leagă nevăzut personajele, oferind, de fapt, radiografia completă a unui secol: de altfel, metafora razelor Röntgen, recurentă în roman, nu e întîmplătoare, căci privirea multidimensională a autoarei străbate, pe rînd, toate straturile societății de la sfîrșit de secol XIX, la fel cum cititorul pătrunde treptat în materialul multistratificat al semnificațiilor romanului. Iar aceasta se suprapune perfect unei imagini amănunțite a Bucureștiului anului 1898, uneori panoramice, alteori surprinzînd cîte un aspect semnificativ, mereu cu o concretețe și o precizie a detaliului care sporesc senzația de veridicitate (Cosmin Ciotloș face o observație interesantă în acest sens, cînd spune că „romanul pare dotat cu o opţiune de tip street view“).

În „inima orașului“

Dar mai ales imaginile bucureștene par rezultatul acelei tehnici cinematografice supranumite time-lapse photography, prin care, condensînd acțiuni cu o durată mai lungă în doar cîteva secunde, se fac perceptibile ochiului uman fenomene altminteri insesizabile (un crepuscul sau înflorirea unei plante, de pildă). Astfel de metafore vizuale, care se „desfac“ ulterior, anticipează uneori un anumit episod narativ sau, dimpotrivă, îl precizează, oferind o rezolvare sau o concluzie evenimentelor, ori, alteori, deturnînd momentan atenția cititorului de la cursul lucrur