Istoria de care se apropie Lucian Boia, de la Mitologia științifică a comunismului la Omul în fața climei: imaginarul ploii și al timpului frumos, de la România, țară de frontieră a Europei la Franța, hegemonie sau declin, este aceea a unei aventuri epistemologice ce avansează, adesea pe contrasens, în direcția descîlcirii de mituri ce păreau predestinate unor prăfuite abandonuri. Teme privilegiate în cercetările sale, istoria ideilor și a imaginarului i-au adus mai întîi o recunoaștere în străinătate, îndeosebi în Franța. Foarte prolific, alternînd subiecte reproiectabile în trecutul recent cu altele care îți taie respirația prin anvergura materiei investigate (de pildă – Înger și fiară. Mitul omului diferit din Antichitate pînă în zilele noastre ori Tinerețe fără bătrînețe. Imaginarul longevității din Antichitate pînă astăzi), Lucian Boia este probabil cel mai cunoscut istoric român în spațiul francez și anglo-saxon, unde i s-au tipărit, din 1987 încoace, aproape 20 de volume.
Ultima sa carte (De ce este România altfel?, Humanitas, 2012) răstoarnă multe din tabuurile unei istorii naționale pe care o povestește simplu, colocvial, într-un stil aproape jurnalistic, în episoade ce comunică peste timp pentru a dovedi cam același lucru: noi, românii, sîntem „o țară care se încăpățînează să fie altfel“. Devenim originali cu orice preț. Șocăm prin inadecvarea la cursul normal al vremurilor. Ne trezim, de la geto-daci pînă la tranziția postcomunistă, într-un fel de a fi prezumțios – cînd mai potrivită ar fi fost smerenia sau opţiunea pentru soluții betege –, tocmai cînd ar fi fost mare nevoie de decizii sănătoase la cap.
Lucian Boia desfășoară această persistență în paradox a românilor pe mai multe paliere. O „trăsătură“ istorică ar fi complexul de inferioritate, „prima maladie“ identificată: „Românii își descoperă «neînsemnătatea». Țări mici aflate
