În dimineaţa zilei de 16 sau 18 septembrie 1600, lîngă satul Mirăslău, Mihai Viteazul privea defilarea celor 2.500 de cuirasieri germani, a celor 3.500 de cavaleri flamanzi şi a celor 1.500 de muschetari flamanzi şi valoni, care puteau nimeri, de la cinci sute de metri, o rîndunică ţinută în plisc de un uliu păsărar, în timp ce, cu cealaltă mînă, goleau o sticlă de Medoc, fără să respire.

Armata generalului Basta mai număra 2.000 de nobili maghiari şi 10.000 de saşi înarmaţi gospodăreşte cu de toate, inclusiv cu o ură de dată recentă pe măsurile luate de guvernul de uniune naţională Viteazul II. Întregitorul se baza pe 10.000 de valahi, care se bazau, la rîndul lor, pe caii cei mai iuţi din Muntenia. În mintea domnitorului plutea o întrebare tîrzie, al cărei răspuns nu mai avea importanţă, dar eroul şi-o punea pentru palmares şi se juca cu ea ca un motan cu ghemul de sfoară. De ce să se fi supărat saşii pe mine? – suna întrebarea –, iar Mihai Viteazul se scărpina nedumerit în cap prin căciula sa grea şi curbată, care nu-i ţinea de cald, dar îi apăsa, în schimb, gîtul, cu toate cele 20 de kilograme ale ei. Da, vitejii Babei Novac şi ai Fraţilor Buzeşti jefuiseră cîteva localităţi săseşti printre care Ghimbav, Codlea, Merghindeal, Cincu, Şura Mică, Cristian, Cîlnic şi altele, dar întotdeauna avuseseră grijă să lase pe cineva în viaţă şi nu în toate cazurile incendiaseră complet aşezarea. Cum te poţi supăra din atîta lucru? – continua Întregitorul să dezbată chestiunea interetnică, fără să găsească un răspuns şi fără să bage de seamă capcana pe care i-o întindea generalul Basta, retrăgîndu-şi valonii care isprăviseră de înjurat avangarda română. Mitul militar al lui Mihai Viteazul a pălit doar o clipă, dar taman în acea clipă eroul a muşcat momeala şi şi-a îndemnat oastea întreagă să dea năvală direct în lăncile cuirasierilor germani, care pîndeau într-o vîl