Al. Cistelecan, Magna cum laude

(Diacritice II), Editura Tracus Arte,

Bucureşti, 2012, 200 pag.

Dacă dispariţia cenzurii a avut consecinţe imediate şi previzibile, alte schimbări produse în literatură de prăbuşirea comunismului devin vizibile de-abia acum, după două decenii de democraţie.

Una dintre ele priveşte interfaţarea literaturii cu universitatea. Deceniile de comunism acreditaseră o relaţie rigidă, în care literatura era un „obiect de studiu”, iar scriitorii puteau fi, cel mult, invitaţi la conferinţe şi dezbateri extra-curiculare. O concepţie retrogradă asupra profesorului universitar, pe de o parte, şi blocarea promovărilor, pe de alta, făcuseră ca, înainte de 1989, în învăţământul superior să nu se afle – în afara criticilor şi istoricilor literari – nici un scriitor. Nu existau cursuri de creative writing şi, în general, în ciuda nivelului studenţilor, mai ridicat decât azi, abordarea studiului literaturii era mai puţin îndrăzneaţă, adesea birocratică. A propune, de exemplu, chiar la sfârşitul anilor ’80, ca subiect de licenţă proza lui Mircea Nedelciu sau poezia lui Mircea Cărtărescu echivala cu o blasfemie.

După ’89 au pătruns în universitate mai mulţi scriitori, dintre care nu puţini poeţi. Cursurile de creative writing n-au luat avântul scontat (ele se află, de altfel, într-un lung declin peste tot în lume), însă studiul literaturii s-a eliberat de dogme şi prejudecăţi şi s-a deschis către o viziune mai proaspătă şi către literatura actuală.

În acest context, o carte cum este Magna cum laude (Diacritice II)*, a lui Al. Cistelecan, consacrată comentării cărţilor de critică, istorie şi teorie literară scrise de poeţi, se impunea. Şi aceasta, deoarece, universitar el însuşi, Al. Cistelecan este demult acreditat drept unul dintre cei mai buni critici de poezie ai noştri. O calitate remarcabilă, chiar dacă