„Părea că, asemenea unui animal preistoric, oraşul acesta se ivise în vale într-o noapte de iarnă şi apoi se căţărase cu greu pe coasta muntelui, într-atît era de ciudat. Aici totul era vechi şi împietrit, începînd cu străzile şi cişmelele şi sfîrşind cu acoperişurile caselor masive, vechi de secole, acoperite cu plăci de bazalt, asemănătoare unor solzi uriaşi. Era greu de crezut că sub platoşele acelea pulsa viaţa. Călătorului care venea pentru prima oară i se năzărea să facă tot felul de comparaţii, dar oraşul scăpa oricărei încercări de acest fel, pentru că oraşul acesta nu semăna cu absolut nimic.“
Începîndu-şi în acest fel romanul Cronică în piatră (1971), Ismail Kadare arată încă din primele pagini că, dincolo de întîmplările pe care le va relata şi într-un fel mai presus de esenţa personajelor cu care îşi va popula discursul narativ, textul acesta este, mai ales, cartea unui oraş – carte ce va fi continuată, peste ani, de microromanul Vremea nebuniei (2005). Iar dacă prima parte era centrată pe evidenţierea atmosferei unui oraş albanez în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, cea de-a doua, plasată, din punct de vedere temporal, la cîţiva ani după încheierea conflagraţiei mondiale, se caracterizează prin aceea că, în ciuda aşteptărilor pe care cititorii iubitori de happy-end-uri ar fi putut să le aibă, scriitorul nu încearcă să demonstreze în nici un fel întoarcerea la vreo normalitate ori la vechile ocupaţii paşnice, ci dimpotrivă, consfinţeşte, prin chiar titlul pe care-l dă cărţii, schimbările definitive pe care le-au suferit şi cărora le-au fost martori oamenii; şi care au afectat deopotrivă locurile şi vremurile.
O scriere melancolicăConsiderat un candidat serios la Premiul Nobel, dar rămînînd, cu toate acestea şi în ciuda numeroaselor distincţii cu care a fost încununat în ultimele decenii, o prezenţă discretă în lume
