Richard Dawkins, Dumnezeu: o amăgire,
ediţia a doua, traducere din engleză de Victor Godeanu, revizuită şi completată de Mihnea Gafiţa,
Bucureşti, Editura Curtea Veche,
2012, 312 pag.
Nici măcar Dawkins, dacă şi-ar judeca retrospectiv evoluţia spiritului, n-ar putea pricepe saltul de concepţie pe care l-a suferit în decurs de trei decenii: dintr-un savant sobru, preocupat de gene, încrengături şi fenotipuri, un savant de puritatea intenţiilor căruia nu se îndoia nimeni şi a cărui onestitate era subînţeleasă în incinta Oxfordului din anii ‘70, din el s-a desprins la un moment dat un misionar radical cu priviri aspre, un fel de Feuerbach trecut prin şcoala darwinismului, căruia cea mai mică aluzie la credinţă, Dumnezeu sau providenţă îi provocau repulsii vii cu urmări drastice.
E ca şi cum dintr-un şahist absorbit de fineţea unor combinaţii rare a ieşit la iveală un masoret dornic de reforme definitive, hotărît să-şi întroneze propriul adevăr cu preţul compromiterii crase. Un Savonarola întors pe dos, iritat nu atît de coruperea moravurilor, cît de persistenţa morbidă a formelor vetuste de teologie contemporană, un Savonarola avid să stîrpească toţi balaurii obscurantismului religios, scop în numele căruia nu şi-a cruţat nici reputaţia, nici timpul şi nici măcar simţul ridicolului.
Numai că năpîrlirea minţii lui Dawkins nu a fost bruscă şi nici lipsită de semne prevestitoare. A început conştiincios cu o carte de rigoare biologică, Gena egoistă (1976) a cărei continuare în acelaşi diapazon avea să fie Fenotipul extins (1982), pentru ca apoi, ca prim semn de apostazie, să scrie Ceasornicarul orb (1986), op inteligent prin care repudia ideea unui creator în genere, ca să termine cu un franc acces de febră ateistă – Dumnezeu: o amăgire (2006) –, un puseu de recalcitranţă prin care avea să-şi ridice în cap nu doar gînditor
