Sfântul Antonie cel Mare (251-356), "părintele monahilor", este poate cel mai popular ascet şi socotit a fi începătorul vieţii calugăreşti. Este considerat de tradiţia monastică drept întemeietor al monahismului, împreună cu Sfântul Pahomie cel Mare. Prăznuirea lui se face la data de 17 ianuarie în toate tradiţiile creştine.
În satul Come, Egiptul de Sus, într-o familie înstărită a fost născut Sfântul părinte Antonie, în anul 251. Acesta a fost crescut după învăţătura creştină şi de mic a căutat calea Bisericii. Când avea 18-20 ani, după moartea părinţilor săi, în timp ce merge către biserică acesta se gândea la faptele bune ale altor creştini, la sfinţii apostoli şi la drumul său în viaţă.
Când a intrat în a Casa Domnului, atunci erau citite cuvintele Mântuitorului: ” De voieşti să fii desăvârşit, du-te, vinde-ţi toate averile şi le dă săracilor, apoi vino de-Mi urmează ” (Matei; 19, 21). Astfel Antonie a împărţit averea sa săracilor, şi-a lăsat sora mai mică în grija unor fecioare credincioase şi a ales calea rugăciunii, unei vieţi retrase.
Mai întâi Antonie a fost în nevoinţă alături de un bătrân, lângă satul natal, apoi a ales să se adopostească într-un mormânt gol, timp în care a dus o viaţă de rugăciuni şi aspră, cu pâine, sare, apă. Pe la 35 de ani, Sfântul a mers în Pispir, o cetăţuie părăsită, un loc la marginea deşertului, pentru a fi cât mai retras. După 20 de ani, Sfântul Antonie merge către alt loc pe malul drept al Nilului, în deşert, unde se stabileşte până la sfârşitul vieţii, anul 356.
Sfântul Antonie este primul călugăr care a mers în pustie, a fost povăţuitor pentru mulţi călugări, pentru învăţaţi şi împăraţi, a vindecat mulţi oameni, a combătut arianismul, iar tradiţia îl dă ca întemeietor al monahismului.
Profeţia Sfântului Antonie cel Mare istorisită ucenicilor săi:
” Eu, o! fiilor, precum este scris, mă