Am spus-o cu fiecare ocazie: în ultimele două decenii, au apărut în România cărți de excepție, nu lipsesc nici exemplele de dată recentă – poate în primul rînd Rădăcina de bucsau (O. Nimigean, Polirom 2010) șiAcasă, pe Cîmpia Armaghedonului (Marta Petreu, Polirom 2011). Însă prea puțini sînt scriitorii de anduranță.
Cronicile genocidului (Editura Cartea Românească, 2012) este cel de-al optulea volum publicat de Radu Aldulescu – începînd din ’93 cu Sonata pentru Acordeon (deși romanul era terminat cu vreun an înainte de tranziția PCR-FSN).
Măcar că, mă rog, să vezi potriveala dracului
Ceea ce surprinde încă din primele pagini în Cronicile genocidului e limbajul, dublat de o tehnică narativă a alternării vocilor, gîndurilor și perspectivelor, cu treceri repetate de la persoana întîi la a treia. În fine, nimic nou pentru cine e cît de cît familiarizat cu literatura sud-americană. Dar stilul argotic, plin de regionalisme și fragmente de cîntece repetate pînă la obsesie, veridic și totuși surprinzător, deloc monoton sau previzibil – cum ar fi fost, fără îndoială, reproducerile unor dialoguri ale modelelor din realitate –, dă senzația unui limbaj intern al cărții, care apropie și mai că te face să începi să gîndești în aceeași limbă, preluînd eventual replicile sau ticurile verbale. E genul de limbaj molipsitor, riscant pentru orice cititor-prozator.
În general te cam prinzi ce urmează să se întîmple, dar asta numai în măsura în care personajele și ceea ce fac ele trebuie să rămînă (și rămîn) verosimile. Robert Stan „zis și Robert Satan și Robert Diavolul“ e, aparent, un individ banal, care-și duce traiul de pe-o zi pe alta, mințind, furînd, cerșind, înșelînd, preacurvind, regretîndu-și faptele, pocăindu-se și-apoi luînd-o iar de la capăt. Cam tot pe-acolo – în variantă feminină – e și Andreuța, soția lui, „o blondă roșcovană sex
