Şi uite aşa, într-un cadru de doi cenţi al unui hotel oarecare, cercul s-a închis. Amin. În mod normal ar veni la rînd puşcăria, dar cică în statul Texas sperjurul s-ar fi prescris. Păcat. În schimb, cele 30 de milioane luate de la poşta americană ar putea fi cerute înapoi înmulţite cu trei. A suivre, cum ar zice Christophe Bassons, omul căruia Lance i-a dat un brînci în afara ciclismului pentru ca astăzi să declare cinic că el şi toţi ceilalţi “aveau dreptate”. Hai, nu zău! Pe bune? Dragi nevăzători, avem de-a face cu un monstru. Tipul nu numai că s-a dopat, dar a şi ameninţat, a distrus cariere, a instituit în stil mafiot un întreg cerc al unei puteri vicioase. E un fel de Capone al sportului. Mărturia lui nu e străbătută de regrete. De fapt, individual face numai ce îi dictează giganticul său ego. Dacă e bine pentru el să mintă, să deturneze fonduri, să sfarme vieţi, aşa face. Dacă e convenabil să se arate spăşit, să dea din casă, să întoarcă la 180 de grade tărăşenia, într-acolo se duce. E un caz patologic. Sportul n-a mai cunoscut pînă la el o asemenea creatură. Realitatea unei copilării traumatizante ne-a tîrît pe toţi în cea mai mare farsă penală pe care a născut-o această lume în maiou şi chiloţi. E un dezastru generalizat, o dovadă că un dictator se poate naşte nu numai în interiorul popoarelor moi, dar şi în comunităţi transnaţionale gata să accepte orice ca să rămînă în lupta pentru bani, glorie şi cele 3 minute de CNN.

Dar Armstrong n-a făcut decît să confirme ceea ce era de necontestat. Dacă într-adevăr ar vrea să facă un pic de curăţenie printre munţii de rahat pe care îi lasă în urmă, ar trebui să depună mărturie în faţa unui tribunal federal şi al unuia sportiv despre tot. Tot, tot. Despre ce şi cum, despre unde şi cînd. Pînă atunci rămîne doar un animal încolţit care încearcă să-şi negocieze ieşirea din capcană. Patetic.

Armstrong ne p