Până la urmă cred că am dormit cel mult două ore şi jumătate azi noapte, ultima oră mai mult străduindu-mă să ignor urletele bebeluşului care se pare că s-a trezit pe la 6. Am dormit cam chinuită pe canapeaua strâmtă din sufragerie, dar totuşi am dormit, spre deosebire de Sarah care a plecat direct la spital căci trebuia să intre în gardă. M-am îmbrăcat în grabă şi am alergat până la magazinul din colţ ca să cumpăr ceva de-ale gurii şi să încopesc un mic dejun pentru musafirii mei, căci în frigider aveam doar o sticlă de bere începută, o salată cam veştedă şi o ţelină. Copiii mai mari păreau entuziasmaţi că nu trebuie să meargă la grădiniţă şi alergau în pijamale de colo – colo scoţându-mă pur şi simplu din minţi. Când să ies am dat cu ochii de Dan, care se pare că aştepta de ceva timp în faţa uşii.
- Hei, bună-dimineaţa Laura.
- Bună, Dan.
Am rămas câteva clipe perplecşi zgâindu-ne unul la altul şi neştiind ce să ne spunem. Dan părea să nu fi dormit deloc noaptea trecută şi cu siguranţă era demult în faţa apartamentului meu. Semn că-şi recunoştea greşeala, dar şi că, la naiba, o iubea pe Laurette şi nu era dispus s-o lase să plece, nu era dispus s-o piardă aşa uşor. Asta e ceva nou pentru mine, care nu că n-am avut nicio relaţie mai de Doamne-ajută până acum, dar nu cred că m-a aşteptat cineva mai mult de zece minute. Pe bune. Asemenea chestie n-am mai văzut decât în filme. E mişto. Până la urmă Dan a rupt tăcerea:
- Aş vrea să vorbesc cu Laurette, cu Laura… Pot să intru?
- Sigur, aşteaptă puţin.
Am intrat şi i-am spus Laurettei că Dan vrea s-o vadă, apoi i-am lăsat să stea de vorbă şi am fugit la magazin. Când m-am întors cei doi erau în dormitor discutând de zor. Am preparat un mic dejun delicios pentru mine şi copii şi l-am savurat în bucătărioara mea minusculă, făcând tot soiul de glume şi simţindu-ne în sfârşit neaştepta
