Îi place adesea lui George Banu ca, parafrazându-l pe Prospero, să spună despre sine că e făcut din plămada spectacolelor pe care le-a văzut.

Îi place adesea lui George Banu ca, parafrazându-l pe Prospero, să spună despre sine că e făcut din plămada spectacolelor pe care le-a văzut. Încet-încet, pe măsură ce văd lumina tiparului şi în România cărţile consacrate de teatrologul francez de origine română interferenţelor dintre pictură şi teatru, devine tot mai evident faptul că George Banu ar putea spune despre sine, cu egală îndreptăţire, că fiinţa-i este plămădită şi din suma tablourilor văzute, admirate, studiate în marile muzee ale lumii.

Criticul s-a hotărât să scrie despre ele, să ne facă părtaşi, ba chiar să ne primească în ceea ce el însuşi numea într-o carte mai veche (Memoria teatrului, Editura Univers, Bucureşti, 1993) muzeul lui imaginar personal graţie şi cu mijlocirea unui discurs artistic în care “amintirea şi subiectivitatea, experienţa şi dorinţa se întrepătrund”.

Nu o face cu instrumentele criticului specializat pe comentarea artelor plastice, cu toate că e cum nu se poate mai limpede că respectivele instrumente nu îi lipsesc, ci foloseşte pe mai departe mijloacele celui căruia i-a intrat în obişnuinţă să vadă şi să descopere lumea sub incidenţa marii şi generoasei categorii a spectacolului.

O obişnuinţă stimulată, cred, şi de lectura asiduă a scrierilor lui Roland Barthes, adesea citat, un Barthes care pentru George Banu înseamnă mai mult decât o modă, mai mult decât o bucurie stilistică, mai mult decât o metodă critică.

Un Barthes ce reprezintă în primul rând, un exemplu de gândire sistemică şi de utilizare a paradigmelor dar şi o lectură transformată în experienţă formatoare, la fel cum mi se pare că a însemnat descoperirea cărţilor lui Maurice Blanchot.

Iar dacă Roland Barthes s-