sursa: turdalive.ro Prins între sinergia faptelor și meandrele concretului, cum ar spune groparul democrației românești și arhitectul “sistemului original” pe care îl avem în prezent, ziua de 17 ianuarie a trecut pe lângă mine ca de obicei: cu hăhăielile lui Băsescu, xeroxările lui dr. Ponta și adormirile dictatoriale ale lui Crin. Spre rușinea mea, doar astăzi mi-am dat seama că au trecut 13 ani de la dispariția papionului lui Rațiu dintre noi. Unul dintre exercițiile mele preferate de imaginație este următorul: cum ar fi arătat România lui 2013 dacă, pe 20 mai 1990, în “Duminca orbului” Ion Rațiu nu ar fi completat doar podiumul, cu 4,29%, ci ar fi luat, ca tovarășul Ilici, 85,07%. Dar, după cum bine știți, așa ceva ar fi fost imposibil. Proaspăt ieșiți din comunism, românii s-au încolonat ca oile să pună ștampila pe emanatul Revoluției, care, indirect, le-a promis că el nu va întina, la fel ca Ceașcă, idealurile regimului proaspăt încheiat. În plus, cât timp a stat în exil la Londra, el n-a mâncat salam cu soia ca ceilalți trepăduși care au făcut stânga-împrejur și s-au înscris în FSN, ci icre negre și caviar. Totuși, momentul în care Ion Rațiu mi-a intrat definitiv și irevocabil în inimă este cel al Mineriadei din 1991. Este adevărat, aveam doar 4 ani pe vremea aceea și principala mea nemulțumire era legată de calitatea proastă a desenelor animate de pe TVR, dar între timp am crescut și m-am luminat. Hoardele de agarici ai tovarășului Iliescu veniseră din nou să planteze panseluțe în București cu răngile și topoarele din dotare. De data aceasta nu în Piața Universității, ci taman în clădirea Parlamentului. Dintre toți oamenii din sală, doar doi au avut îndeajuns de mult sânge în instalație să facă ceva: Ioan Alexandru și Ion Rațiu. Cel din urmă a și răcnit la ei „Cum îndrăzniţi să intraţi aşa, în această instituţie a democraţiei? Ieşiţi afară, imediat!”. Ion Rați