Ştiu despre ciuma lui Caragea din povestea lui Ion Ghica, dar mai căutăm şi documentele.
“Şi se sparse oraşul şi se duseră care încotro le-au văzut ochii. Rămase târgul pustiu! Încotro ascultai se auzea:
“Păzea, vin cioclii cu morţii, câte 8, câte 10, unul peste altul... morţii!
Aşa era, şi-i cară de prin toate mahalalele până când n-avea ce le mai face şi stă pe uliţe morţii.”
Aşa povestea un ţârcovnic de la Biserică Batiştei despre ciuma care a bântuit Bucureştiul trei ani întregi, între 1813 – 1816, în timpul domniei lui Caragea Vodă.
Bucurestiul a fost de multe ori năpădit de ciumă până atunci. Boala se-ncuia în mahalale. Până la domnia lui Brâncoveanu nu mai voia să plece.... Pe urmă, la 1707 - 1718, când l-a răpus chiar pe domnitorul Ion Mavrocordat. Aşa se spune. Alţii spun că fratele lui l-a otrăvit, căci al lui era tronul. Pe urmă, o altă repriză a venit în 1736. Dar a venit năprasnic de s-a închis cu zăvoarele oraşul.
La ciuma lui Mavrocordat, bilanţul morţilor era 3 arhierei, 233 preoţi, 33.000 oameni de rând.
Apoi 1756 – 1792, ciuma a vizitat oraşul şi l-a prăpădit. Se ferea om de om. Totul era păzit de argăţi cu buzdugane şi flinte.
Şi când credea Bucureştiul c-a scăpat de ea, ciuma vine cu o vehemenţă de nedescris. Ziua-ntreagă băteau clopotele tuturor bisericilor, căci înmormântările se ţineau lanţ. Băteau clopotele a jale de dimineaţă până seara. Era o nenorocire aşa de mare încât se zvonea că de teama ciumaţilor târgul din Lipscani avea să rămână închis, căci pe-aici era drumul. La barierele oraşului nu intra nimeni de afară cu excepţia curierilor de la Înalta Poartă.
Epidemia nu venise aşa dintr-odată, cum scrie Ion Ghica, ci a călătorit doi ani de la Ţarigrad la Dunăre.
Între timp, punctul de trecere de la Brăila, Oltenita, Calafat, Nicopole erau închise, dar oamenii găsiseră o portiţă prin Teleorma