Bănuind că mă voi lungi cu muzica electronică întreg sezonul trecut, dar trăind cu impresia că dispun de ceva forțe proaspete la început de nou sezon, schimb subgenul de disecat, că nu știu ce au gândit cititorii toamna trecută, da’ mie unul mi se cam luase de la atâta electronică.
Despre space rock se pot spune multe, însă sunt puține exemple de trupe sau albume de rock spațial 100%; multe din grupurile (interpreții) ce s-au aventurat în zona muzicii electronice pot fi asimilate, cu ceva tupeu productiv, cu rock-ul spațial, dar intră, prin comentatorii plătiți să-și facă jobul, ba la rock psihedelic, ba la rock progresiv, ba la muzică electronică sau, mai nou, ambientală, numai la spațial nu. Io’s la nivel de muncă patriotică în cronica muzicală, de clădire a notorietății, a gloriei sau a faimei, nici eu nu știu precis, deci am avantajul că pot scrie orice mă lasă bunul-simț la purtător, că nu voi fi penalizat la portofel, doar se poa’ să-mi retragă Don Patron încrederea și canci faimă!
Revin, deci subgenul, zic comentatorii profesioniști, este caracterizat de lungi pasaje muzicale lente, dominate de orgi electronice, sintetizatoare, mellotroane, chitări experimentale, pe versuri cu mesaj SF, dacă nu de-a dreptul astronomice, spațial, frate! Când a început cursa spațială, domeniul deveni repede subiect pentru melodii rock’n’roll și R&B încă de la mijlocul anilor ‘50; în 1959 apare primul album-concept considerat de space rock (zice vichipedista „aia”), I Hear A New World, al cantautorului-producător englez Joe Meek, care recidivează și în 1961, cu un single de primă poziție de top, atât în Anglia, cât și în SUA. Hitul Telstar, cântat de Meek la claviolin (?!?), un precursor de sintetizator, este numele unui faimos satelit de telecomunicații american, lansat cu succesuri pe fondul bucuriei ascunse a rușilor că întreprinderea va fi un eșec (din păcate,
