Medeea Marinescu (38 de ani) povesteşte despre cum a reuşit să împace actoria şi pianul, cele două pasiuni ale sale, şi despre momentele cruciale din cariera sa, de la filmul „Maria Mirabela“ până la acest interviu

În această cabină de la Teatrul Naţional din Bucureşti, de pe acest scaun rotativ, chiar între aceste patru suporturi de metal cu câte două becuri reglabile, Medeea Marinescu se priveşte tăcut în oglindă şi, cumva, se linişteşte. Apoi, ca şi când ne-ar cunoaşte de mai bine de-o viaţă, ne vorbeşte cu naturaleţea celui mai bun prieten, cu mândria elevului cu coroniţă din clasa I şi cu patima suferindului. Şi, prin cine-ştie-ce grozăvie, ştim că are ochii mari, luminoşi, neastâmpăraţi, deşi nu ne-am uitat niciodată în ochii săi. Că are cel mai strălucitor surâs, deşi mai mult am mâniat-o decât ne-a zâmbit şi că se încruntă cu cel mai frumos chip de copil, deşi are maturitatea celei care-şi înţelege căutătura din oglindă.

„Weekend Adevărul“: Ai debutat în filme de la o vârstă fragedă. Nu ai avut probleme la şcoală din cauza asta?

Medeea Marinescu: Eu nu-mi aduc aminte să fi avut probleme şi aveam filmări destule, care nu durau doar o zi, două – lipseam chiar şi o săptămână. Poate capitolul „Mirabela“ m-a ajutat într-un fel. Nu bifam toate orele ca prezenţă, dar eram oricum pregătită, am fost premiantă din clasa I, iar liceul de muzică l-am absolvit ca şefă de promoţie. Eram un copil agil, prindeam repede.

Erai deja cunoscută ca prea-tânără actriţă. Totuşi, ai ales pianul.

Voiam să fiu pianistă. Când m-am apucat să fac muzică, nu am făcut-o ştiind că o să devin pianistă sau actriţă, ci pentru că făcea parte din educaţia mea, pentru că îmi plăcea şi îmi place să-mi cânt. Şi, pentru a cânta la pian, este o disciplină pe care o regăsesc doar în sporturile de performanţă.

Reuşeai să-ţi împarţi timpul î