Unii cititori sunt nostalgici, alţii urăsc „Epoca de Aur”. Noi publicăm diferite puncte de vedere. Despre copilării petrecute la cozi sau belşug în Centrul Capitalei. Toate mărturiile sunt „rupte” din vremurile de atunci

Ştefania Băncuţă: „M-am născut şi am trăit 38 de ani în Bucuresti. Am văzut că oferta de rememorare a perioadei comuniste este adresată celor peste 40 de ani. Vă înşelaţi dacă credeţi că, cei care eram copii în acea perioadă, nu aveam habar despre greutăţile prin care treceau părinţii nostri. Noi am avut o altfel de copilărie, sau cel puţin o parte dintre noi. Eu ştiu sigur că atunci când mă întorceam de la şcoală la ora 12.00, trebuia să-mi las ghiozdanul şi să mă duc s-o schimb pe mama la coadă. Mama de obicei era cea care pleca, dimineaţa devreme, să ţină rând, iar eu sau fratele meu eram cei care făceam cu schimbul de la prânz până seara.

Făceam lecţiile pe apucate, de cele mai multe ori la lumina lumânării, mâncam pe apucate, ne jucam pe apucate. Aveam însă prieteni, mulţi, de vârsta noastră, cu care împărtăşeam aceeaşi soartă şi cu care stăteam de vorbă la cozile interminabile. Nu existau telefoane mobile, nu aveam calculatoare, nici măcar la televizor nu ne uitam, că nu aveam ce vedea, dar citeam mult şi făceam schimb de cărţi cu aceiaşi prieteni cu care păzeam uşile magazinelor.

Stăteam pentru orice, carne, pui, fructe, lapte, brânză, unt. Eram fericiţi cu orice pradă. Eram îmbrânciţi şi păcăliţi de adulţi, cei mai mulţi pensionari, cu care împărtăşeam aceeaşi soartă, dar care îşi manifestau frustrările împotriva unor copii care nu aveau nici o vină, decât că s-au născut întrun sistem nedrept. Îmi amintesc că într-o seară, în ajun de Sărbători, după ce stătusem o zi întreagă aşteptând carne sau pui la Alimentara de lângă bloc, am reuşit, într-un sfârşit, să cumpărăm nişte portocale.

Pentru că eram şi eu şi mama prezente l