Despre un subiect tabu în România. Drogurile şi dopingul în sportul de la noi. N-aţi crede când a început şi unde o să ajungă.
Declaraţiile ciclistului american Lance Armstrong, în cadrul unei emisiuni televizate, schimbă radical tot ce ştiam despre sportul de performanţă. Povestea frumoasă a învingătorului care se vindecă de cancer, câştigă şapte Tururi ale Franţei şi se retrage apoi la ranch-ul său din Texas, să trăiască frumos alături de familie e o minciună. Lance Armstrong a recunoscut că s-a dopat: Eritropoetină, testosteron, transfuzii cu sânge. Nu e primul caz de dopaj, dar e, cu siguranţă, cel mai răsunător.
Întrebarea care se naşte acum în minţile a milioane de oameni este: “Mai merită să-ţi trimiţi copiii să facă sport de performanţă?”. Români, mai merită să vă înrolaţi copiii în armata sportului profesionist?
Dacă ne uitam la Carol Novak am putea spune că “da”. Carol Novak este medaliat cu aur la Jocurile Paralimpice de la Londra, de anul trecut. E şi cel mai cunoscut ciclist din România, chiar dacă are o proteză în locul părţii inferioare a piciorului drept.
Dar, prin cazuri particulare poţi demonstra orice. Sportul e mai mult decât cazul particular al lui Carol Novak.
“Există comitete şi comisii anti-doping, dar laboratoarele substanţelor interzise sunt mereu cu un pas în faţă, scoţând din eprubete noutăţi”, spune Nicolae Mărăşescu, membru COSR şi unul dintre cei mai mari antrenori de atletism pe care i-a avut România.
Eritropoetina, steroidul din care plouă cu globule roşii. Miracolul farmaceutic răspunzător pentru moartea suspectă a 17 ciclişti în ultimii 13 ani şi dricul pe care au pedalat participanţii la Tour de France ’98. Cine greşeşte doza moare de infarct şi e plin de sânge gros ca magiunul. Cine nu, câştigă 30 de secunde la fiecare 20 de minute de alergare.
Traian Ungureanu
ziarist, în cartea “M
