Primul om pe care l-am întâlnit în Tabăra de la Valea Seacă a fost un bărbat mic de statură, cu chelie şi mustaţa tunsă scurt, fecioreşte, în colţul buzelor. M-a privit ironic şi puţin critic, întrebându-se probabil ce caută un civil în curtea unităţii militare. M-a condus într-o baracă mai dichisită, unde îşi avea biroul comandantul. A bătut la uşă, prezentându-se scurt, milităreşte, din prag. “Domnule colonel, a sosit bobocul nostru!”. Comandantul avea o faţă bărbătească, bărbierită proaspăt. M-a privit schiţând doar o umbră vagă de zâmbet. Era prima zi a pătrunderii mele într-o lume nouă, necunoscută, despre care nu puteam să intuiesc cât este de dură, sau de fascinantă. Comandantul a ordonat scurt: “Domnu’ colonel! Îl luaţi în grija dumneavoastră şi îl învăţaţi meserie!”.

Colonelul Gheorghe Hanganu era din Ploieşti. Mai precis, din nordul Ploieştiului, dintr-un cartier cu blocuri înalte, maiestuoase şi reci. Fusese toată viaţa un om legat de natură, un globe-trotter neliniştit, care identifica meseria de genist cu marea bucurie de a trăi în permanentă. O dată la trei luni pleca din Valea Seacă la Ploieşti, în permisie de 5 zile. La întoarcere, ne povestea de fiecare dată cu umor, că drumul de întoarcere este întotdeauna mai lung ca cel de plecare. „La mine este invers ca la Peneş Curcanul! Stau 11 luni pe an la Canal, deci pot să spun că aici la Valea Seacă este casa mea! Normal că este mai lung drumul de întors „acasă!”.

În unitate, lumea îi spunea simplu şi rural: Nea Gică. Mulţi ani după despărţirea noastră, m-am întrebat cum a arătat viaţa lui Nea’ Gică la bloc, după ce a ieşit la pensie, acolo în cartierul acela mare, maiestuos şi rece al Ploieştiului. Fără drumuri, fără ape şi fără întinderea nesfârşită a zărilor albastre. Fără munţi de cretă.

xxx

Principala însuşire a noului meu şef era meticulozitatea. Toate caietele pe care le