Dacă unii oameni ne dezamăgesc, e numai pentru că ne-am amăgit

Din cînd în cînd, mi-e atît de greu cu ce simt şi ce gîndesc, vizavi de tot ce se întîmplă, în general, în ţară şi, în particular, în sportul românesc, încît mă încearcă o nevoie aproape clinică să laud. Să laud zăpada, cerul, oamenii, clanţa uşii, numele străzii, aspirina, asfaltul, orice! La cîtă nesiguranţă, dezordine, minciună şi eşec trăim, normalitatea noastră biologică se revoltă şi începe să vadă ce nu există. Dorinţa bate realitatea, aşa cum în armată funcţia bate gradul.

În ultima vreme, o dată cu înmulţirea eşecurilor, chiar şi în sporturile unde tradiţia părea să garanteze o anume continuitate în elitele performanţei, nevoia de a omagia nişte români de referinţă a devenit obsesivă. Cum mă entuziasmez însă de cineva, cum persoana o dă cotit, are o ieşire necontrolată, îşi dezvăluie o slăbiciune de caracter, dărîmă tot ce a construit pînă atunci, îşi dă cinstea pe ruşine. Şi nu e vorba de nişte oameni pînă aici perfecţi, ci de oameni care păreau să dea măsura binelui de referinţă, într-un climat competiţional viciat. Cum ar fi, bunăoară, talentatul şi civilizatul antrenor Petre Grigoraş, cel care, pînă de curînd, părea să facă la Pandurii Tg. Jiu ceea ce a reuşit, tot din aproape nimic, Dan Petrescu pe oriunde a trecut.

Nu ştiu şi foarte probabil nu vom şti niciodată adevărul despre abandonul său. Dacă nu cumva e genul de abandon aflat la jumătatea distanţei dintre vanitate şi trădare. Ca să fii dezamăgit de un om trebuie mai întîi să te amăgeşti. Să te minţi. Omul Grigoraş nu s-a schimbat peste noapte, noi ne-am amăgit cu ideea că e posibil şi în fotbalul românesc un traseu profesional asemenea celor obişnuite în fotbalul mare european. Uite însă că nu e posibil! Minunea de la Tg. Jiu nu numai că n-a fost o minune, dar se pare că nici măcar ce ni se părea să fie n-a fost. Nu