Nu e prima oară când scriu despre marele nostru poet. Dar nu e nici ultima. Am multe amintiri cu domnul Vieru, atât de multe, încât m-aş simţi vinovată dacă le-aş ţine doar pentru mine. Mintea mea încă îi păstrează chipul intact, parcă văd şi acum, chiar dacă s-au împlinit de curând patru ani de când nu mai e printre noi, paşii calmi cu care îşi lua rămas bun, de fiecare dată când pleca de la noi din curte, pentru a se dedica altor şi altor bătălii. Îmi amintesc perfect obiceiurile sale, geanta-diplomat pe care o purta în permanenţă şi vocea calmă, aproape stinsă, cu care vorbea, paradoxal, despre lucruri mari, despre idealuri de neatins, despre tristeţi de poet, despre speranţe uneori de copil, alteori de om mare. Cu puţin timp înainte de accidentul care i-a şi adus sfârşitul, Grigore Vieru a fost la Bucureşti şi, ca de obicei, a trecut şi pe la noi pe acasă, să-l întâlnească pe bunul său prieten Adrian Păunescu. Nu mai ţin minte de ce, dar atunci nu l-am văzut. Poate că eram la şcoală, poate că mă izolasem de bunăvoie în cameră ca să termin cine ştie ce proiect. Am ştiut că a trecut pe la noi, pentru că am primit la scurtă vreme cutia de bomboane pe care mi-o lăsase. „Lapte de pasăre”, bomboane de la Chişinău, de la cel mai cunoscut producător local, din acelea din care îmi aducea întotdeauna, de când eram mică şi nu ştiam să mă bucur chiar de fiecare amănunt. Am şi acum cutia aceea de bomboane. Ultima. Adusă în geanta-diplomat.

Vestea accidentului său am primit-o de la un apropiat al casei, într-o după-amiază, după ce am venit de la şcoală. Nu pot descrie în cuvinte – oricât de clişeistic ar suna asta – disperarea pe care am văzut că o trăieşte tata, în orele în care ştia că Grigore, marele şi firavul său prieten, s-ar putea stinge oricând. A încercat să-l ajute, a dat telefoane, a alarmat ţara cu vestea că domnul Vieru e bolnav, că e în comă, că nu poa