Am găsit zilele trecute eseul de mai jos. Imi amintesc că l-am scris pentru unul din cursurile de politologie din facultate. Il redau aici integral pentru că, azi, il găsesc mai actual ca oricand.

Evoluţia istorică nu se caracterizează prin revărsarea imediată în ideea nouă, ea rămane întotdeauna într-o espectativă evaluatoare care poate dura clipe sau secole. În ceea ce ne priveşte, îmi place să cred că ne-am afla într-o asemenea espectativă şi nu într-o gravă întarziere.

Întrebare : integrarea ţărilor estice în U.E. şi întregirea Europei ţin de un ideal transistoric sau doar de o soluţie necesar-prioritară, de o optimizare economico-socială, calculată, în definitiv, de o ştiinţifică perfectare a tehnicii de a exista laolaltă pe acest continent ?

Cert este că soluţia idealului Europei unite nu a fost suficient adaptată din moment ce „masele” o refuză ( vezi referendumurile din cateva importante ţări occidentale). Cred că a lipsit şi lipseşte acea componentă numită „educaţie europeană „; cred că proiectul stagnează prea mult în laboratoare şi cancelarii (ceea ce pe noi, carcotaşii, ne face să scormonim după clasicele motivaţii conspiraţioniste). De pildă, noi nu ştim cum au rezolvat celelalte ţări estice problema comunismului ; una dintre problemele romanilor şi Romaniei stă în faptul că neocomuniştii noştri nu au dat şansa romanilor de a „ierta” comunismul; de a-l ierta în sensul de a-l clarifica, de a-l înţelege, de a-i construi nişa pe care o merită printre rafturile istoriei şi de a face ca fiecare individ să-şi poată asuma şi justifica procentul său de vină. Dintr-o prea mare teamă sau dintr-o prea mare speranţă ( căci nu se ştie niciodată, nu-i aşa?!) neocomuniştii noştri au vrut ca totul să rămană tulbure, construind imaginea unui popor care nu a fost înfrant de comunism dar care nici nu i-a supravieţuit.; Continuăm să rămanem, din ace