… pentru ca, intr-o societate obsedata de succes, problema ratarii e una cat se poate de serioasa. Pentru noi, modernii, succesul e norma, ratarea e accidentul. De la Iluminism incoace (cel putin) traim convinsi ca progresam, ca, in timp, vom reusi sa “luminam” totul. Vom “rezolva problemele”. Bolile, suferintele, batranetea, moartea, universul. Succesul e doar o chestiune de timp, atat la nivelul omenirii cat si al individului. Odinioara, insa, lucrurile stateau taman pe dos. La vechii greci, bunaoara, conditia umana era fundamental tragica (si frumoasa totodata, ma grabesc sa adaug) din mai multe motive: (1) nu poti controla niciodata tot ceea ce ti se intampla – moirae/ursitoarele si zeii iti fac rautati. De asta nu poti scapa: Oedipus isi implineste ursita incercand sa fuga de ea. Ceea ce poti insa controla e felul in care reactionezi la ceea ce ti-e ursit. Cu alte cuvinte, maiestria consta in a sti cum sa-ti gestionezi ratarea. Antigona ii zice sorei sale « du-te si fii ceea ce vrei sa fii » ! (2) chiar lasand ursita de-o parte, tot trebuie sa iei decizii grele, decizii dureroase, decizii potential extrem de periculoase pentru tine si pentru altii. Trebuie, n-ai incotro, pentru ca pana si a nu lua nicio decizie e tot o decizie. Or deciziile astea sunt grele si dureroase pentru ca (a) trebuie facute intre doua optiuni, doua seturi de valori opuse, dar perfect indreptatite, ca sa zic asa, si (b) pentru ca nu exista nici un criteriu “absolut” pentru a face alegerea A sau B. In fine (c) indiferent daca alegi A sau B vei sfarsi prin a rani pe cineva.

Viata nu e decat un sir de alegeri, deci un sir de ratari a altor optiuni. Cand ai ales o meserie, o scoala, un partid, un partener de viata, o tara, cand ai ales sa vorbesti sau sa taci, sa scrii « asta » iar nu « ailalta », s-o iei la stanga sau la dreapta, sa faci sau sa nu faci copii, cu cine si cati, cum i