„În ţara asta, unde nu e respectat decât acela de la care se aşteaptă un avantaj şi numai pentru atâta vreme cât durează acel avantaj...”, scria Nicolae Iorga, într-unul din textele reunite în volumul „Opinii sincere şi pernicioase ale unui rău patriot”.

Am auzit de mai multe ori acuzaţia de lipsă de patriotism adresată artiştilor pentru că îndrăznesc să critice realităţile din România, că vorbesc în operele lor despre lucrurile negative de la noi, că nu închină ode ţării şi poporului. De exemplu, Cristi Puiu e vinovat că prezintă sistemul nostru medical defect, în „Moartea domnului Lăzărescu”, Cristian Mungiu că spune o poveste despre mentalităţi şi practici înapoiate de la noi, în „După dealuri”. La fel, în alte vremuri, lui Caragiale i se reproşa că nu-şi iubeşte poporul, din moment ce piesele şi schiţele sale sunt pline de proşti şi de ticăloşi. Numai să critice ştiu artiştii ăştia, în loc să vorbească despre cât de extraordinari suntem şi cât de frumoasă este ţara noastră! Asta e dovadă de lipsă de patriotism, ba chiar de trădare!

Oare aşa să fie? Eşti patriot numai dacă zici, ca Tudor Arghezi, că în apele României crapii sunt ca berbecii, că piersicile cresc în pomi cât dovlecii, iar spicul de grâu e cât cocoşul? Este mai puţin patriot Caragiale, care arată cu degetul corupţia şi nepotismul de la noi şi le ironizează? (În paranteză fie spus, piersicile n-au crescut niciodată cât dovlecii, dar corupţia şi nepotismul, da. Aceste metehne au existat dintotdeauna în România şi o duc bine mersi şi-n zilele noastre. Ştiu că hiperbolele lui Arghezi fac să ne crească inima în noi, dar oare cât ne ajută acest lucru?)

Ţara în care ne naştem ne este ca o rudă de sânge, pe care nu ne-o putem alege. Cu toate acestea, dacă ruda noastră, la care ţinem, are unele probleme, să-i atragem atenţia asupra lor sau să o lăsăm în pace? Nu, nu are cocoaşă şi nu este in