Ceea ce trebuia să se întîmple s-a întîmplat: o dată cu extinderea conflictului din Mali la ţara vecină, Algeria, operaţiunea militară lansată de francezi în urmă cu o săptămînă, pentru a bloca avansarea miliţiilor islamiste care controlează Nordul Mali, s-a transformat într-un război lung şi dificil. Un război pe care Franţa nu îl poate cîştiga singură, fără ajutorul partenerilor săi europeni, sau chiar al NATO.
Implicarea – militară, umană, diplomatică – a celor Douăzeci şi şapte de state membre este cu atît mai oportună cu cît criza în curs este rezultatul efectiv al unei situaţii cunoscute de mult timp, şi în faţa căreia s-a adoptat politica struţului. În strategia sa pentru dezvoltarea Sahelului(martie 2011), UE aminteşte un control "direct" şi "indirect" al Al-Qaida asupra unei părţi a regiunii. Dar ea mizează mai degrabă pe un ajutor acordat dezvoltării şi cooperării reginale decît pe lupta împotriva miliţiilor islamiste.
Nu e de mirare, căci UE are o expertiză de mult recunoscută în acest domeniu. Însă aplicarea sa în acest context este similară cu a nega unul dintre principalele – dacă nu principalul – obstacol în calea dezvoltării economice a unei regiuni care înregistrează deja o creştere de invidiat.
Iar acest obstacol este unul pe care europenii nu par să aibă chef să-l stăpînească altfel decît cu ajutorul bunelor intenţii, ceva avioane de transport sau instructori care să se ocupe de educaţia armatelor locale, evident incapabile să gereze nişte jihadişti atît rapizi cît şi motivaţi. Le-am văzut forţele chiar joia aceasta, în timpul reuniunii extraordinare a miniştrilor de Afaceri externe ai UE.
Ori, totul dă de înţeles că aceste măsuri soft nu vor fi suficiente pentru a elibera regiunea de ameninţarea pe care o reprezintă aceste miliţii, atît pentru ţările care sînt direct implicate cît şi
