Dacă toți oamenii de pe Pământ ”aș aștepta” ca alții să le are ogoarele, să le dea pâine sau să le aducă apă, cine ar mai ara, cine ar mai mânca pâine și cine ar mai bea apă? Lumea ar fi o vale a plângerii, plină de oameni însetați și înfometați. Nu-i așa că-i absurdă așteptarea ca altcineva să te hrănească și să-ți dea apă? Nu-i așa că-i absurd să aștepți, în același timp, să fii iubit? Cine ar mai manifesta iubire dacă toată lumea ar aștepta-o? Dacă toată lumea ar suferi, i-ar blama pe ceilalți pentru lipsa lor de dragoste, pentru ostilitate și pentru neâncredere n-ar fi, oare, viața de-a dreptul o insulă a suferinței? Ei, bine, de aici, de la acest mecanism inconștient al așteptării, de la suferința de a nu primi destul, de a nu fi iubit, de a nu fi prețuit, de a nu fi valorizat începe ...depresia. Gândurile negre îi spun celui pe care-l prind în ”cursa lor de șoareci” că trebuie să se retragă, să se izoleze, să privească dopar spre ceea ce nu au, ceea ce nu primesc, ceea ce nu este bun, ceea ce este lamentabil și rău în lume. Omul sfârșește prin a se îndepărta exact de sursa autentică și puternică a vieții, bineânțeles, inconștient, căci el refuză să mai dăruiască.

Pentru că nu dăruim, nu mai avem energie. E un paradox aici, căci logica minții spune că ai atunci când primești. E adevărat, ai când primești, dar acesta-i al doilea pas al experienței vieții noastre. A primi e pasul doi. A dărui e primul dintre toate. A dărui e singurul pas care ține numai de noi. A primi e pasul pe care un altul îl face sau nu, după cum decide, alege și înțelege viața. A primi nu depinde de tine, dar a dărui e un act exclusiv al tău, o decizie care energizează, înărește vitalitatea, sentimentul iubirii, al luminii și al bucuriei interioare. A dărui e sursa reaslă a stărilor înalte ale conștiinței umane. O femeie îmi spunea zilele trecute că simte o respingere grozavă față