Într-un comentariu cam şcolăresc, Cristian Tudor Popescu afirmă că „Împărat şi proletar” este „o creaţie artistică fără Dumnezeu”. De asemenea, că anumite strofe ale poeziei „fac, prin expresivitatea excepţională, propagandă nu doar ateismului, dar şi antireligiozităţii mai mult sau mai puţin socialiste”. Cristian Tudor Popescu îşi încheie comentariul cu un citat, dintr-o scrisoare adresată de Eminescu Veronicăi Micle, în care poetul lasă să se înţeleagă că este ateu.
Eminescu este, aşadar, ateu. Teză tare, numai bună de ofensat deloc ostoitele suflete naţional-comuniste, convertite, după 1989, la religia strămoşească. Teză falsă, totuşi: a spune despre un mare poet - Shakespeare sau Goethe sau Eminescu (pentru a lua, ca exemplu, doar mituri naţionale) - că este ateu înseamnă, de regulă, a nu înţelege nimic din poezia lui. Este de-ajuns să citezi din „Rugăciune” pentru a anula teza lui Cristian Tudor Popescu. Potrivit aceleiaşi logici, autorul „Rugăciunii” este un creştin-ortodox în toată regula. După părerea mea, Cristian Tudor Popescu confundă intenţionat planurile. Scopul său este de a-i scandaliza pe interpreţii comunistoizi, reconvertiţi la ortodoxie. Interpretarea sa este ideologică, şi nu-i întâmplător că – în subtext - el vrea să vadă acelaşi lucru între ateismul de stat, impus de regimul comunist, şi ateismul istoricizat, acel ateism care reprezintă o parte a culturii europene. Eminescu este, în fond, contemporan cu neohegelienii, îl citise probabil pe Feuerbach. Se ştie că îl citise, ba chiar îl tradusese pe Kant, interpretându-l în cheie clar schopenhaueriană. Anunţul privind moartea lui Dumnezeu, pe care-l face Nietzsche, în Ştiinţa voioasă, îi ajunsese şi lui la ureche (nu în mod obligatoriu din opera lui Nietzsche însuşi), de vreme ce-l regăsim într-una din piesele sale de teatru. Ideea plutea, oricum, în aer. Din păcate, nu există încă un